Celebrul actor John Malkovich a purtat ieri la Sibiu, în cadrul FITS, un dialog cu Ingeborga Dapkunaite și Octavian Saiu. FITS a pus la dispoziție transcrierea întâlnirii în limba română, pe care o redăm mai jos.
Constantin Chiriac: Mi-am dorit să-l primim împreună pe acest actor fabulos care a acceptat să se afle la FITS în numele Prieteniei. De aceea îmi dores să-l aplaudați. Bun venit!
Octavian Saiu: dacă nu spun nimic, să știți că nu se vor opri din aplauze. Face parte din miracol că ne aflăm aici. Totul a început în 1992 și continuă în diferite contexte și forme de atunci. Aș vrea să vă întreb chiar despre aceasta, Ingeborga. Despre Prietenie. Mai ales în lumea aceasta. Aș vrea să se gândească când l-a întâlnit prima dată pe acest monstru sacru care a luat-o sub aripa sa protectoare.
Ingeborga Dapkunaite: bună ziua. Mulțumesc pentru aplauzele cu care ne-ați primit. Mă bucur mult să mă aflu aici. Pentru a răspunde la prima întrebare legată de Prietenie. Cred că acesta e lucrul pe care nu-l observi, când anii trec pe lângă tine. Când au trecut 30 de ani… Da, au trecut mulți ani.
Era 4 decembrie 1991, în Londra. Am venit pentru o audiție, nu știam exact despre ce e vorba. Pentru că lucram la Teatrul Național din Vilnius și era și regizorul care are și o stea aici. Mă aflam la această audiție cu un actor al cărui nume nu îmi spunea multe atunci, pentru că eu crescusem în Uniunea Sovietica și nu aveam acces la multe lucruri. Văzusem o casetă, Legături primejdioase, și mi-am dat seama că actorul e foarte bun. Am zburat la Londra și m-am gândit că e imposibil să citesc o partitură împreună cu el. Când și-a luat la revedere, mi-a spus „terrific!”. Apoi eu am ieșit și mă plimbam în Covent Garden gândindu-mă că acest cuvânt poate avea sensul de îngrozitor în limba engleză. Am trecut pe lângă un magazin în care puteam cumpăra diverse obiecte și l-am întrebat pe vânzător: „terrific. E de bine sau de rău?” A zis că e de bine. Da, așa ne-am cunoscut. Încă cred că e imposibil să citești prost dacă faci acest lucru împreună cu John. Am fost norocoasă să fac asta de multe ori de atunci.
Octavian Saiu: suntem norocoși că putem face parte din acest moment în care putem discuta despre producția voastră. Trebuie să-l întreb pe John Malkovich despre rolul Prieteniei, despre Prietenia care l-a însoțit. Despre a-ți da seama pe scenă că persoana cu care lucrezi îți este prieten. În lumea aceasta realizezi că adevărata vocație a Prieteniei este foarte importantă. Care este importanța acestei dimensiuni în universul dvs. creativ?
John Malkovich: am lucrat într-o companie teatrală în primele zile după ce am terminat facultatea. Am lucrat împreună timp de mai mulți ani. Ne vedeam zilnic, ne bucuram împreună zi de zi de ce ni se întâmplă. Ne respectam reiproc. Când am început să lucrez în alte părți cu alte persoane am descoperit mulți alți oameni asemănători cu cei cu care lucrasem inițial. Asemănători cu Inge. Acum câțiva ani îmi ajutam un prieten care participa cu o piesă la Festivalul Edinburgh. Fostul soț al lui Inge lucra o piesă și atunci am aflat că lucra cu aceasta. Mi-am dat seama că ea este persoana pe care aș dori-o în apropierea mea pentru că am realizat că știe să facă față unor situații dificile. Știu că va face tot posibilul să facă ca lucrurile să meargă bine. Am avut o relație de lucru extraordinară și o prietenie superbă de peste 30 de ani. Am jucat împreună pe scene de teatru, în filme, în tot felul de producții artistice. Cred că prietenia unui coleg de lucru este extraordinară pentru că de obicei lucrăm cu oamenii o singură dată, maxim de 2 ori în domeniul nostru, așa încât trebuie să cultivi aceste posibilități de a lucra cu persoanele respective și in viitor, ceea ce noi am reușit să facem timp de mai multe decenii. De fiecare dată a fost o adevărată plăcere să lucrăm împreună și i-am simțit suportul în viața personală și artistică și nu se întâmplă des asta.
Octavian Saiu: sunteți unul dintre puținii actori care niciodată nu a abandonat niciuna dintre aceste arte: teatrul și cinematografia. E cumva mai ușor să menții prietenii în lumea teatrului decât în cea a cinematografiei?
Ingeborga Dapkunaite: pot spune că-mi place cinematograful și teatrul la fel de mult. Îmi place totul la teatru. Haosul. Așteptarea, pentru că de multe ori trebuie să aștepti. Graba. Pentru că ori aștepti, ori te grăbești foarte tare. Îmi place foarte mult că lucrurile stau așa. Există un farmec special. Întâlnești mulți oameni noi și e minunat. Dar teatrul… îți dă posibilitatea să studiezi mai mult. Și da, cred că ai dreptate. Prin relațiile pe care le-am avut pot spune că au fost mai legate de oamenii din lumea teatrului. Nu pot explica de ce a fost așa. John poate explica mai bine.
John Malkovich: parțial, cred că este vorba de natura timpului pe care orice producție de teatru o implică. De fapt e vorba de 3 luni să te pregătești. La cinematografie nu mai e vorba de 3 luni. Înainte se întâmpla destul de des să pregătim producțiile undeva cu 12 săptămâni înainte, iar acestea s-au scurtat. În timpul pandemiei am facut 13 filme și într-unul din ele am filmat 32 de scene în 2 zile de filmare și am finalizat totul în 10 zile, pentru că tehnologiile digitale au preluat toată greutatea. Acum numai trebuie să aștepti atât de mult. Lucrezi tot timpul. Teatrul este mai contemplativ. Repeți mai mult timp. Timpul pe care îl petrecem împreună este mult mai îndelungat și deseori și mai intens datorită repetitivității. În cinematografie nu există atât de multă repetitivitate pentru că …. de fapt îmi amintesc că cineva mi-a zis că am făcut 130 de filme și în acestea au fost 2 scene pe care a trebuit să le repet, una cu Woody Allen, iar cealaltă în Ripley’s Game, atunci când am filmat finalul. În teatru însă retrăiești același spectacol în fiecare seară în 10 orase, să zicem. În cinematografie avem 1, 2, 3 scene intense și astea se fac în general într-o singură zi sau într-o dublă sau 5 duble. Dar închei scena respectivă și nu o mai retrăiești niciodată.
Octavian Saiu: diferența cea mai semnfiicativă dintre cele 2 procese semnificative vine din acel element esențial trecător când publicul descoperă opera de artă. Să vii undeva la un festival și să-l vezi pe ecran și pe de altă parte să fii cu publicul în sală pentru prima dată și asta ne duce la o definiție a artei de a juca. Ingeborga, ne poți spune ceva despre această întâlnire cu publicul atât de esențială?
Ingeborga Dapkunaite: de acolo vine diferența dintre premieră cinematografica și de teatru. Eu nu sunt emoționată la o premieră de film, adesea nici nu merg la ele, rspect publicul care merge să îl vadă și o să-mi zică cineva cum a fost, dar e acolo în urmă și e ca și cum nu mă mai privește, dar e ceva în eter. Teatrul e foarte spontan, instantaneu, ești acolo cu publicul, publicul e cu tine sau nu. E mai de grabă ceva de aici și acum. Prin urmare e o diferență enormă și când am avut premiera acestei piese în Riga, când s-au stins luminile mi-am zis: dacă mă strecor în întuneric pot să plec și să nu mai întorc niciodată. Pentru că nu știam cum va fi primită piesa, pentru că fiecare public e nou și-mi zic ce ar fi să plec de aici? Dar e doar o clipă trecătoare, pentru că ai un public în față și trebuie să te conectezi cu ei.
John Malkovich: eu văd actoria în cinema și teatru ca nefiind nici măcar verișoare. Sunt pur și simplu rude foarte îndepărtate. Da, daca zicem că doamna asta e pianistă și dl acesta cântă la saxofon, amandoi cântă muzică. Însă actoria în cinematografie se rezumă la câteva secunde de calitate și acum chiar mai puțin, 3 secunde. Cinematografia e puternic manipulată. Imposibil de mult manipulată. Actorul nu are nicun control și nici nu poate să-și aducă contribuția. Există regizori care nu sunt așa care spun „fă tu scena asta cum vrei”, care te invită la editare, dar nu așa e cinematografia de fapt. Teatrul e ceva viu, este efemer. După cum Inge a spus, există o importanță a publicului. Pentru mine actoria în teatru este ca surfingul, ieri la 7, azi la 8, mâine la 4, pentru că pornim pe plăcile noastre de surf, ne întoarcem la soare și așteptăm valul. Valul îl prezintă coliziunea dintre public și material. Dacă materialul e bun și există publicul se formează un val. Poate valul nu durează mult, poate cazi și te trezești cu o contuzie, dar valul va fi acolo și pe el stă actorul. Nu el este valul. Valul reprezintă ciocnirea dintre material și public. În cinematografie nu există acest val pentru că nu există un flux, nu există imbold. În teatru fiecare secundă care a trecut a ramas în urmă și asta creează dinamica și fluxul. Probabil am făcut o rolă întreagă de film, 9 minute, ceea ce înseamnă extraordinar de mult și nu o să fie folosită niciodată. Erau mari regizori care faceau asta, însă în cinematografie te descurci fără acest impuls. Aș merge chiar mai departe și nu e critică. Cinematografia e ceea ce pare a fi. Îți trebuie câteva secunde bune. Și poți face ca persoana din scena respectivă a fi orice și oricine din lume în funcție de context. În teatru e fix în fața ta, e ceea ce vezi. Și aceasta e diferența fundamentală din cele 2. Unii le fac pe ambele foarte bine, majoritatea nu, pentru că sunt atât de fundamental diferite. Poți să fii muzician și să cânți la pian, nu înseamnă că poți cânta și la saxofon și invers. Sunt 2 lucruri diferite.
Aplauze.
Octavian Saiu: da, asta merită aplauze! Sunt obsedat de teatru. Colectez definiții de la cele mai simple, la cele complicate. Cea mai simplă este a lui Grotowski: teatrul are nevoie de cineva care joacă și cineva care se uită. Cred că toate au ceva în comun: încearcă să capteze acel moment care se întâmplă atunci și acolo. Aș scrie o carte cu titlul „John Malkovich. Teatrul ca val” E ceva acolo, în modul tau de a înțelege cinematografia, ideea timpului. Si mi-amintește de Peter Brook care spunea că cel mai mare lux al lui a fost Timpul și a realizat centrul de cercetări din Paris pentru asta. Pentru voi teatrul este de asemenea o cale de a vă reconecta cu timpul vostru interior. De ce aveți amândoi nevoie de teatru?
Ingeborga Dapkunaite: de ce am nevoie de teatru? Cred că este modul meu de a comunica cu lumea. Dacă aș putea picta, probabil aș picta. Pentru mine calea cea mai ușoară și naturală este aceasta. Da, pot vorbi cu prietenii, însă asta e ceea ce fac. Și dacă teatrul poate să pună anumite întrebări, atunci norocul meu. Iar dacă nu, poate data viitoare. Este mereu această întrebare: va exista o dată viitoare?
Octavian Saiu: iată. Din nou ideea de timp. Data viitoare.
John Malkovich: sunt de acord cu tot ce a spus Inge. Mi-am amintesc de un citit dintr-un roman. Un bunic îi dă unui personaj tânăr un lucru și îi spune: îți dau ceasul nu ca să îți amintești mereu de timp, ci ca să uiți de el. Va fi un moment când nu va mai exista o data viitoare. În tot ceea ce facem noi și în toate lucrurile extarordinare pe care le-a făcut Inge devenind deja legendară în cercuri teatrale, ea nu a spus decât că a venit și a citit. Vorbeam de o piesă cu un personaj masculin și 4 feminine, toate bănuite că ar fi spioni în timpul regimului sovietic. Ideea mea era că toate vorbesc engleză ca limbă străină. Regizorul a fost împotriva ideii.Și după a treia sau a pata replică a lui Inge a zis „tnka you, terrific”Atât a durat.
Când mergem pe scenă, avem o treabă foarte simplă. Să apărăm personajul pe care îl interpretăm. Să-l prezentăm în felul în care regizorul dorește lumii. Noaptea respectivă este doar cea în care trăiește personajul acela. Ziua de ieri nu mai există. Ziua de mâine s-ar putea să nu existe. Filmul în schimb există. Ai o singură șansă în teatru, să te exprimi și să exprimi o dorință care nu poate fi exprimată altfel și e important să vezi cum primește celălalt personaj ceea ce tu îi oferi. Asta înseamnă timpul pentru noi. Că există doar seara aceasta și atât. Mâine ne vom regrupa și vom spune că exista doar seara de mâine, dar toți oamenii care vor veni pe ploaie, cu trenul sau altfel, vor avea ocazia să ne vadă doar în acel moment. De aceea noi le datorăm momentul respectiv.
Octavian Saiu: vreau să vă întreb despre „În singurătatea câmpurilor de bumbac”. Este vorba de a alege o piesă și nu alta, de a alege o temă și nu alta. Spectacolul acesta s-a născut din Prietenia voastră care s-a extins către alte persoane. Aș vrea să știu ce vă face să răspundeți afirmativ la o propunere de acest tip. Cum alegeți?
Ingeborga Dapkunaite: în acest caz, am avut o primă producție după pandemie, la Teatrul din Moscova unde lucram atunci. Roman era dramaturgul care produsese această producție și acesta e un bun prieten al meu. M-am gândit atunci că am acest prieten cu această gândire artistică deosebită și mi-am spus că ar trebui să facem ceva împreună. A venit cu trei propuneri, iar apoi el și-a dorit să abordeze una dintre ele, dar era cu mult dans, complicată, însă m-am uitat peste ea. Noi voiam ceva simplu, astfel încât să mergem în turneu, poate cu un pian sau vioară. Nu o producție care implică aranjamente complicate.
John Malkovich: nu e ieftin, e imposibil, nu avem pian în cele din urmă.
Ingeborga Dapkunaite: apreciem foarte mult ce fac colaboratorii noștri, pentru că ei vin peste tot cu noi în lume. Avem niște ingineri de sunet și video extraordinari. Fac acest truneu datorită lor, că sunt incredibili (echipa). Știu cât de importantă e munca lor și îi văd acum cum stau în căldură. Am citit piesa, am vorbit cu John și el a simțit că e destul e intensă. A venit pandemia. Am avut întâlniri pe zoom toți 4. Am citit textul de mai multe ori. Dar piesa aceasta e una care te atrage în interiorul ei datorită complexității sale, datorită anumitor dificultăți, dar ce e extraordinar e că niciodată nu încetează să mă surprindă.
John Malkovich: cred că Inge a descris foarte bine. Cu cât mai mult vorbeam și citeam textul începuse să ne placă mai mult. Am schimbat diferite lucruri. Am schimbat rolurile la repetiții. Am făcut o primă repetiție în Riga, în Letonia, în ianuarie 2021. Ulterior am repetat și în mai pentru premiera din iunie. Nu sunt sigur dacă înainte să avem premiera în Riga ne dădeam seama de viitorul acestei piese. Dar inițial îți pui întrebarea: vreau sa fac asta mai mult de o perioadă? După Riga ne-am propus să o jucăm și anul următor. Hai să stabilim niște date și să încercăm. Cred că piesa în timp a evoluat. Acesta e al 3 lea an în care o jucăm. Cum a spus și Inge este plină de surprize. Am avut 32 de spectacole până acum. În America sau în Anglia aceasta s-ar juca cam 1 lună și noi o jucăm de 3 ani. Și prefer să fac asta de fapt pentru că se dezvoltă în afara ta. Revii la ea și analizezi ceea ce se întâmplă. După o anumită perioadă de timp, după ce te-ai gândit mai mult la text, observi lucruri pe care nu le-ai observat anterior. În trecut am lucrat la producții despre Freud și Dali, în America, în Franța, la teatrul din Paris, apoi am participat la un casting în Spania împreună cu un prieten și am auzit la un moment dat o replică în spaniolă. M-am întors pentru că nu mai auzisem niciodată acea replică. Mă gândeam de unde a apărut. M-am uitat la textul în engleză și în franceză și am văzut-o. Fusese mereu acolo. Dar într-un fel diferit. Atunci mi-a sărit în ochi. Și am descoperit însemnătatea care era una foarte mare. Felul în care piesa evoluează constant, ea continuă să evolueze. Este emoținant pentru că de fapt răspunde din nou la întrebarea despre timp.
Octavian Saiu: pentru că ați lucrat în mai multe țări, pentru că vorbiți mai multe limbi, ați lucrat cu diverși artiști. Sunteți și un regizor extraordnar. Ați primit premiul Molier pentru regie. Sunt foarte curios să aflu dacă atunci când sunteți pe scenă în calitate de actor, vă predați în totalitate regizorului. Reușiți să le separați?
John Malkovich: da, sunt 2 părți diferite ale creierului. Niciodată nu mă gândesc la regie atunci când joc. Mă gândesc doar la acțiunea următoare și la reactia mea. Nici nu mă gândesc la asta. Ci o fac pur și simplu. În ceea ce privește regia, dacă văd o piesă de 16 ori și o văd și într-o altă țară, după câteva secunde mă întreb „oare ce s-a întâmplat? De ce a facut un gest anume?” mă refer la ce se întâmplă pe scenă. De multe ori dispari în rolul tău. Pentru mine sunt 2 sarcini diferite pe care le abordezi cu fiecare dintre cele 2 părți ale creierului. Ca regizor nu lucrezi foarte mult, dar vrei să maximizezi punctele forte ale materialului cu care lucrezi și să le minimizezi pe cele slabe. Cred că e destul de ușor de făcut, dar ca actor toate aceste lucruri sunt implicite și abordarea ta e activă. Cred că regizorul îți dă o anumită sarcină și tu trebuie să respecți ceea ce ți s-a oferit. Prin urmare exceptând cazurile în care regizorii sunt simpliști, ceea ce se întâmplă uneori, ei se uită la cef aci. Eu nu regizez niciodată un spectacol în care joc și nu mă cred actor atunci când regizez și mă uit la ce fac ei. Am regziat o dată un film cu un actor spaniol foarte tânăr atunci, în rolul principal și seara într-o scenă cu mai mulți actori tineri, m-a întrebat „tu cum ai face asta?” și aveam senzatia că vorbește cu cineva din spatele meu și m-am uitat în spate și apoi mi-am dat seama că vorbește cu mine. Cum aș face eu? Ce contează? Tu faci așa cum vrei tu. Așadar, în ceea ce mă privește, cred că îți trebuie un regizor în teatru și aș zice că în ocaziile când nu am fost de acord cu regizorul pe un anumit personaj, cel mai probabil m-am înșelat, așa cred. Așa că nu mai intru în dezacorduri cu regiziorul. Regizorul e acolo cu un scop. El se uită la ce faci, nu tu.
Octavian Saiu: cred că toată lumea de aici înțelege perfect despre ce vorbiți. Are sens. 100%. Și asta este fantastic. Mi-aș dori să predați. Știu că nu vă doriți. Cum se poate să aveți atât de multă încredere într-un regizor?
JM: acum mulți ani, nu o să dau numele regizorului, am lucrat la un film cu un regizor care îmi displăcea profund din punct de vedere profesional și nici nu îl cunoșteam bine. Tocmai ce-l întâlnisem. Dacă făceam așa sau așa, eu vorbeam și el făcea așa (imagine crispată), de parcă urma să intre într-o criză sau de parcă se uitase la cel mai înfiorător moment din istoria omenirii. Pur și simplu nu puteam suporta cum lucra el. Au trecut câțiva ani de atunci și eram într-o zi acasă. Soția mea era lângă mine, lucra la calculator, și am primit un mail de la acest domn. Mă ruga să joc rolul principal în noul lui film, care era foarte bine scris și comic totodată. Și vorbisem despre cât de înfiorător era. Și i-am spus soției mele. Îți vine să crezi că mi-a scris acest regizor și mi-a cerut să joc rolul principal? Fără să ridice ochii, nevasta mea mi-a zis: și ești așa de ipocrit că o să îl joci, nu? Normal că o să joc, nu asta era ideea. Nu știu care era ideea de fapt. Știam că orice fac, el imediat lua acea poziție. Sigur, nu e ideal pentru o colaborare artistică, dacă un pictor ia pensula în mână și cineva urlă ca o maimuță, nu e încurajator. Dar dacă știi despre ce evorba, e în regulă.
3 ani am lucrat cu Timofey la acest spectacol. Timofey nu a spus niciodată ceva ce se putea înțelege drept încurajare. El nu oferă încurajări. În sfârșit, după vreo 2 ani am avut un spectacol la Talin, mergeam la niște prieteni de ai lui Inge, emigranți ruși recenți și așa, de distracție, i-am spus lui Timofey „cum ți s-a părut performanța lui Inge din aceasta seara?” El a spus „a fost… ok” a fost cu siguranță cel mai pozitiv lucru pe care l-am auzit de la el. De obicei vine în spate și spune „tu nu ai făcut asta și asta. ” Personal, mie îmi place la nebunie asta. El e de nestăvilit și cât se poate de neiertător și determinat și uneori e nevoie să fie așa. Îmi place să lucrez cu el tocmai pentru aceste lucruri. Cred că soția mea a încercat să mă intrebe dacă spune lucuri bune și eu mă gândeam că se referă la complimente. Nu, nu spune nimic care să sune a compliment, este de neconceput. Se așteaptă să fii bun și dacă te abați chiar și cu o fracțiune de milimetru vede imediat.
Octavia Saiu: și acestea fiind spuse pentru că știu că avem constrângeri de timp, un autor spunea că modul în care integrăm timpul în existența noastră e sinistru. Și așa e. Ingeborga, un ultim cuvânt despre Prietenie și jocul cu John Malkovich, care pentru noi înseamnă foarte mult. Te rog pe tine, cu percepția ta personală asupra acestei povești incredibile să tragi cortina asupra acestei conversații.
Ingeborga Dapkunaite: suntem foarte norocoși să fim aici.
OS: mulțumim, mulțumim. Cuvintele nu sunt suficiente, mai ales acum. M-a emoționat un detaliu care a însemnat enorm pentru mine, ziua în care v-ati întâlnit, în 1991. A fost chiar de ziua mea. Este cel mai mare dar pe care l-am putut primi!
Și de ce cred eu că contează acest moment important de aici și o să ne amintim de el, o să-l împărtășim mai depart. Pentru că în lumea aceasta în care trăim avem nevoie de stele pe Aleea Celebrităților și pe cer. Minunata Audrey Hepburn a spus că avem nevoie de stele pentru a ne putea agăța visele alături de ele. Acești oameni minunați sunt stelele de care avem nevoie. Mulțumim
