La Muzeul Etnografic din Rășinari, tradițiile reînvie și creează punți între generații. În fiecare joi, între orele 16.00 și 18.00, șezătorile aduc laolaltă localnici și vizitatori care doresc să păstreze vie identitatea noastră națională prin portul popular, cântece, povești și meșteșuguri transmise din moși-strămoși.
Redăm mai jos textul integral publicat de reprezentanții Muzeului Etnografic Rășinari:
„Identitatea noastră națională nu ar însemna nimic fără portul popular, tradițiile și obiceiurile noastre, care sunt o punte între generații.
În fiecare joi, între orele 16.00–18.00, la Muzeul Etnografic din Rășinari, va fi șezătoare. Sunt așteptați toți cei pentru care „tradiția adevărată e singura merinde sufletească” (Liviu Rebreanu).
Rășinărenii s-au întâlnit și astăzi în șezătoare unde au tricotat, croșetat, au răsucit firul de lână și l-au depănat, au cântat, depănat amintiri și au spus strigături așa cum odinioară tineri și vârstnici petreceau în miez de iarnă:
„Șezătorile… se țin în nopțile de iarnă la casele economilor cu fete mari. Acolo se strânge și tineretul, fetele ca să-și toarcă zestrea, iar feciorii ca să le mai treacă o leacă din vreme, mai fiind și fetelor de ajutor la lucrul ce-l au înainte.
Flăcăii însă ca flăcăii: ajută ei cât ajută la adunatul firelor de tort de pe fuse, la descurcarea caierelor încâlcite, dar nu știu cum se face, că tortul iar se deșiră, îndrugătura se destramă și de la gât li se desfac fetelor firele de mătase, cu cari înfloresc ciupagele. Vorbele muștrătoare ale vreunei mătușe se amestecă atunci în murmurul de mânie al fetelor și feciorii, ca să nu-i mai cicălească baba, se răscumpără cu câte o snoavă sau cimilitură. Baba, ca să mai hărnicească fetele, spune și ea vreo minciună, iar de se întâmplă să fie prin șezătoare și Moș-Pățitul, atunci griji de nu merge lucrul strună.
Și când focul pâlpâie în vatră și afară geme crivățul printre arborii desfrunziți, parcă și poveștile se înșiră tot mai minunat din graiul moșului, care le știe ticlui cu atâta meșteșug, de să-l tot asculți și n-ai cap de-a te mai sătura.
Feciorilor din șezătoare le stă capul însă și la bazaconii. Unul din ei, neavând ce lucra, se face burdioasă și apoi ține-te la năzbâtii, de să moară fetele de râs nu alta. Altă dată te pomenești că un urs mormăie la ușă. Când dă să intre, câteva fetișoare mai curioase aleargă la ușă să vadă că ce-i? Dihania de sub blana de oaie în care e învălită își întinde iute mâinile după fete, care se grămădesc una în alta și scot niște țipete de parcă se apropie tătarii. Baba, de colo de la vatră, pune iute mâna pe mătură și să ia după mătăhală ca să o alunge din casă. Iar după ce se potolește alarma, să vezi atunci bătaie de cap: ci că a fost cutare, ba cutare cioban, sau coldan sau Dumnezeu știe… Și dacă așa nu ies la cale, scot cărțile sau bobii ca să ghicească din ele.
Așa își petrec în șezătoare, până ce trece adesea de miezul nopții. Și dacă se întâmplă să fie la îndemână și vreun fluieraș, tinerii se prind la joc și o mână într-una până mai este un fir de jar în vatră și un muc de lumânare pe masă.”
