O seară muzicală de excepție a avut loc la Filarmonica de Stat din Sibiu, unde pianul și violoncelul au devenit o singură voce în mâinile a doi artiști de excepție: Dragoș Dimitriu și Ștefan Cazacu. Recitalul cameral a fost mai mult decât un concert – a fost o poveste despre prietenie, reîntâlniri și pasiunea pentru muzică.
Publicul, deși restrâns, a fost unul valoros, trăind fiecare notă și răsplătind artiștii cu aplauze îndelungate. Atmosfera a fost una de poveste, cu „sunete angelice” și ritmuri ascendente într-o armonie muzicală de excepție.
„Este un recital despre prietenie, în primul rând. Noi ne-am cunoscut acum 20 de ani, la un concurs, unde am concurat unul împotriva celuilalt. Ne-am regăsit mai târziu la Viena, unde am început din nou să cântăm împreună. După câțiva ani, în pandemie, am reluat colaborarea și ne bucurăm că suntem astăzi aici, să vă oferim acest recital”, a mărturisit Dragoș Dimitriu, deschizând seara cu emoție.
De la tandrețea lui Beethoven la pasiunea lui Piazzolla
Programul recitalului a debutat cu Sonata pentru pian și violoncel nr. 1, op. 102 de Ludwig van Beethoven, o lucrare ce poartă amprenta unei legături speciale dintre compozitor și contesa Marie von Erdődy. „O sonată cu tandrețe, semn al unei apropieri sufletești profunde”, a explicat Dragoș Dimitriu.
Dinamica serii a fost marcată de contrastul dintre delicatețea sonatei beethoveniene și ritmurile intense din „Le Grand Tango” de Astor Piazzolla. Înainte de interpretare, Ștefan Cazacu a oferit o perspectivă asupra compozitorului argentinian:
„Pianiști care să cânte Mozart sau Beethoven sunt mulți. Dar Piazzolla a fost sfătuit să-și urmeze calea. A devenit cel mai mare compozitor de tango-uri din lume, deși mulți din Argentina l-au criticat. El a răspuns simplu: Muzica mea este pentru suflet, nu pentru picioare.”
Umor și virtuozitate – o seară de neuitat
Programul a continuat cu Polonaise de David Popper, o piesă de virtuozitate violoncelistică. Ștefan Cazacu a stârnit râsete în sală cu o poveste haioasă despre compozitor:
„Mergând prin Viena, Popper și un coleg compozitor și el au trecut pe lângă o casă unde scria Aici a locuit Beethoven între anii X și Y. Atunci colegul său l-a întrebat: Oare ce o să scrie pe casa mea după ce eu nu o să mai trăiesc? Atunci Popper a răspuns -De vânzare!”
Ultima piesă a serii, Requerdos de la casada, a fost o invitație la bucuria vieții. „Decât să ne întristăm, mai bine cântăm ceva haios – o piesă cu de toate”, a spus Ștefan Cazacu înainte de interpretare.
Finalul a fost apoteotic, încheiat cu un cor de aplauze și un biss oferit publicului entuziast.
