Alexandra Runcan este curator al Muzeului de Artă Contemporană din Sibiu, conservator ca formare, dar vizionară prin vocație. Cu o energie discretă, dar fermă, Alexandra este omul care țese expoziții din fire invizibile – dialog, încredere, empatie și o cunoaștere profundă a trecutului artistic, dar și a pulsației prezentului. Într-o perioadă în care Muzeul de Artă Contemporană părea să-și piardă din suflu, Alexandra l-a revitalizat, oferindu-i din nou un rol important în comunitate. În spatele zecilor de expoziții pe care le-a curatoriat se află o muncă nevăzută, care cere o combinație de rigoare științifică și sensibilitate umană, dar și cu o modestie nativă pe care rar o întâlnești.
Începuturile carierei de curator
Reporter: Cum a început parcursul tău profesional în zona patrimoniului și artei contemporane?
Alexandra Runcan: Am absolvit Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, specializarea Conservare-Restaurare. Inițial, mi-am început activitatea în muzeu ca și conservator, în special pentru colecțiile de pictură. A fost o etapă esențială pentru formarea mea profesională, dar în timp, am simțit că e nevoie de mai mult dinamism și contact direct cu publicul și artiștii.
Reporter: Cum ai făcut trecerea spre curatoriatul de artă contemporană?
Alexandra Runcan: A fost un proces natural, chiar dacă inițial a fost privit cu scepticism. Am fost încurajată să preiau proiecte curatoriale și treptat mi-am descoperit o pasiune sinceră pentru această zonă. Curatoriatul a devenit, într-un fel, o formă de terapie – o legătură între trecut și prezent, dar și un mod prin care am ajuns să mă înțeleg mai bine, să înțeleg lumea din jur și să comunic prin artă.
Reporter: Ce înseamnă, concret, munca unui curator?
Alexandra Runcan: E o muncă extrem de complexă. Curatorul nu este doar un „organizator de expoziții”, ci și un mediator între artist și public. Lucrez direct cu artiștii, le înțeleg viziunea, le studiez lucrările și încerc să traduc mesajul lor pentru publicul larg, într-un mod accesibil și profund în același timp. Asta înseamnă texte curatoriale, selecție de lucrări, montaj în spațiu, dar și foarte multă logistică: transport, promovare, parteneriate, bugete – totul.
Reporter: Ai menționat că experiența ta de conservator te-a ajutat în activitatea curatorială. Cum se completează aceste două roluri?
Alexandra Runcan: Extraordinar de bine. Conservatorul, învață să privească o lucrare în profunzime – îi înțelegematerialitatea, tehnica, contextul. Iar aceste cunoștințe se traduc minunat în curatoriat: când expui o lucrare, trebuie să știi cum să o pui în valoare fără să o ecliosezi în decor, să o respecți ca entitate. De exemplu, dacă ai o sculptură cu volume puternice, o vei amplasa într-un spațiu aerisit, curat, care să nu concureze cu ea vizual.
Munca nevăzută din saptele expozițiilor
Reporter: Cum arată procesul din spatele unei expoziții de artă contemporană?
Alexandra Runcan: Totul începe cu propunerea unui proiect. Muzeul are o comisie internă care analizează toate proiectele depuse. Curatorii pot propune, pot accepta invitații sau pot refuza, cu argumente clare. Odată selectat un proiect, începe un dans între curator și artist: discutăm despre lucrări, alegem tema, spațiul, atmosfera. Ne întrebăm: Ce vrem să simtă publicul? Cum se leagă lucrările între ele? Ce culoare are peretele? Câtă lumină e necesară? Totul contează.
Reporter: Ai avut proiecte care au presupus lucruri neobișnuite?
Alexandra Runcan: Da! Am avut un proiect care a implicat construirea unei instalații, o sobă uriașă, de 3,5 metri și 250 kg de ipsos, chiar în spațiul expozițional – o instalație în care publicul putea intra. A implicat materiale grele, soluții tehnice improvizate, dar a fost o experiență extraordinară. Astfel de proiecte cer creativitate, echipă, răbdare și multă implicare.
Reporter: Care sunt cele mai importante calități pentru cineva care își dorește să devină curator?
Alexandra Runcan: Curiozitatea, empatia și cunoștințele interdisciplinare. Trebuie să citești mult, să înțelegi psihologia umană, să ai sensibilitate vizuală și o înțelegere, măcar teoretică, a tehnicilor artistice. Nu e suficient să ai ochiul format; trebuie să simți mesajul lucrărilor. Empatia este fundamentală – fără ea, nu poți construi un mesaj autentic. Iar superficialitatea nu are loc în această profesie. Orice mică greșeală poate dărâma ani de muncă.
Muzeul de Artă Contemporană și Festivalul SCAF
Reporter: Cum ai perceput transformarea Muzeului de Artă Contemporană din Sibiu?
Alexandra Runcan: Muzeul a avut un trecut foarte frumos, dar la un moment dat, a intrat într-o stagnare profundă. O parte din spațiul expozițional fusese transformat în depozit, iar comunitatea artistică s-a îndepărtat. Când am preluat activitatea curatorială, am simțit că suntem complet izolați. Dar, cu sprijinul managerului Alexandru Chituță, am început să reconstruim pas cu pas. Acum, muzeul e din nou activ, implicat și conectat la comunitate.
Reporter: S-a simțit această schimbare și în festivalul SCAF?
Alexandra Runcan: Categoric. SCAF – Sibiu Contemporary Art Festival – a apărut tocmai din această nevoie de a face ceva când simțeam că muzeul nu mai oferă spațiu real artiștilor. Festivalul a fost inițiat de colegii mei, restauratori, muzeografi și conservatori, cărora m-am alăturat de la a doua ediție a festivalului. Prima ediție a fost în timpul pandemiei, iar de atunci creștem constant. Anul trecut am avut 280 de artiști expuși, am folosit toate spațiile muzeului și chiar am reactivat clădiri precum fosta Mănăstire Ursulină.
Reporter: Când va avea loc ediția din acest an?
Alexandra Runcan: Anul acesta, SCAF va debuta pe 6 septembrie și se va încheia pe 5 octombrie. Plănuim să folosim din nou toate spațiile muzeului, dar și Mănăstirea Ursulinelor. Sperăm ca și această ediție să fie o întâlnire vie și emoționantă între public și arta contemporană.
Reporter: Ați menționat că organizați expoziții și în afara Sibiului. Ne puteți spune unde ați mai fost prezentă recent?
Alexandra Runcan: Da, bineînțeles. Sunt un curator destul de „stabil”, dar am avut expoziții în afara Sibiului: două proiecte la București în cadrul Salonului Național de ArtăContemporană, dar și la Iași sau Reșița. Mă atrag spațiile permisive, fără rigorile clasice ale unui muzeu, care se dovedesc a fi deseori o adevărată „plajă” de libertate curatorială.
Reporter: Cât durează, în mod normal, o expoziție?
Alexandra Runcan: Perioada minimă este de trei săptămâni. Ideal, patru. Uneori reușim să le menținem și trei luni, dacă spațiul permite. Dar pregătirea în sine e o muncă grea – de la discuțiile premergătoare, care pot dura zile sau săptămâni, până la montajul propriu-zis, care uneori durează o zi, alteori trei săptămâni, mai ales dacă vorbim de instalații site specific.
Contactul publicului cu artiștii
Reporter: Când poate publicul să se întâlnească cu artistul?
Alexandra Runcan: Momentul ideal este vernisajul. Acolo e prezent întotdeauna artistul, iar evenimentul e anunțat pe social media, presă și afișaj public. Uneori, organizăm și tururi ghidate, artist-talk-uri sau sesiuni Q&A, moderate de critici de artă sau colaboratori apropiați ai artistului. Sunt momente foarte vii, interactive și valoroase pentru public.
Reporter: Accesul la aceste evenimente este liber?
Alexandra Runcan: Da, absolut. Pentru arta contemporană, accesul este mereu gratuit. Nu cerem rezervări, nu facem înscrieri. Încercăm să acomodăm pe toată lumea. Singurele excepții apar în cazul proiectelor cu patrimoniu sau artă modernă, unde, din motive de conservare, uneori limităm numărul de vizitatori.
Reporter: Ce se întâmplă dacă cineva dorește să achiziționeze o lucrare?
Alexandra Runcan: Noi, ca muzeu, nu putem intermedia vânzarea, nefiind entitate comercială. Însă oferim contactele artistului sau ale galeristului. Încurajăm artiștii să aibă liste de prețuri și să fie pregătiți pentru astfel de discuții.
„Arta contemporană este oglinda societății de astăzi!”
Reporter: Care sunt artiștii contemporani care vă impresionează și pe care i-ați recomanda?
Alexandra Runcan: Sunt mulți. Din categoria artiștilor emergenți, l-aș menționa pe Filip Poicu – tânăr sculptor cu o energie fantastică. Anca Coller este o artistă polivalentă, care lucrează cu materiale variate, de la pictură la video, de la modelaj la instalații. Îmi place și modul în care implică alte forme de artă în proiectele sale – poezie, muzică, performance. De la Sibiu, Ștefan Radu Crețu e un nume cu o voce distinctă. Lucrează cu materiale reciclate, are un mesaj ecologic puternic și reușește să transforme ironia și umorul în adevărate reflecții despre lume.
Reporter: Cum vedeți evoluția consumului de artă în România? Am scăpat de kitsch?
Alexandra Runcan: Nu total, dar suntem pe drumul cel bun. Kitsch-ul e tot acolo, dar s-a mai rafinat, a devenit mai „minimalist”. Tinerii încep să-și cultive gustul, se vede în felul în care se îmbracă, în alegerile lor de consum. Problema reală acum este „caracterul kitsch”, superficialitatea, repetiția fără gândire critică, influențele goale de pe social media. Arta contemporană a ajuns treptat la nivelul de trend, dar cred că se poate promova mai mult în societatea de astăzi. Poate că e momentul ca și dezvoltatorii imobiliari, designerii de interior, etc., să lase printurile de la IKEA și să înceapă să colaboreze cu artiștii. Asta ar schimba mult. Și da, arta nu trebuie să placă mereu. Uneori, arta care te incomodează e cea care te transformă.
Reporter: Ce rol joacă arta contemporană în societatea actuală?
Alexandra Runcan: Este un exercițiu intelectual care nu te solicită neapărat prin complexitate academică, ci prin confruntarea directă cu emoția și prezentul. Arta contemporană îți vorbește în aceeași limbă și te provoacă să te gândești. Uneori te face să râzi, alteori te tulbură. Dar te mișcă. Și asta e esențial. Spre deosebire de arta clasică pentru care nu mai avem toate cheile să o interpretăm. În schimb, contemporanul e viu, respiră în același timp cu tine.
Curatorul nu traduce doar arta, ci și prezentul!
Reporter: Un ultim gând- Ce înseamnă, pentru tine, să fii curator?
Alexandra Runcan: Înseamnă să construiești punți. Între artist și public, între idei și forme, între trecut și prezent. E o muncă de echipă, de detaliu, de sensibilitate. Fiecare proiect lasă urme – în mine și în spațiul pe care-l creez. Iar dacă nu ai empatie, nu poți construi nimic autentic.
