Dincolo de clape și partituri, Delia Marin este o tânără care a învățat de mică să transforme sunetul în emoție și emoția în performanță. Absolventă a Liceului de Artă din Sibiu, a crescut cu muzica la fiecare pas, de la concertele din sufragerie pentru părinți, până la recitaluri solo și visul unui viitor universitar la Cluj Napoca. Povestea ei este despre alegerea unei vocații, susținută de familie, profesori și o ambiție tăcută, dar puternică. Este despre un copil ales de muzică și devenit, în timp, o adevărată ambasadoare a ei.
„Am avut muzică în viața mea din totdeauna.”
Delia Florina Marin nu este doar un nume pe o listă de absolvenți ai Liceului de Artă din Sibiu, este o poveste de viață scrisă în alb și negru, cu clape de pian. Delia are 19 ani, dar vorbele ei par să fi trecut printr-o mie de ore de repetiții, de eșecuri, de victorii care nu se aplaudă, ci se simt. Delia a fost selectată pentru Liceul de Artă încă din grădiniță, de un domn care i-a văzut potențialul și a spus: „ea.” Apoi, pianul și-a făcut loc în viața ei:
„Liceul de artă a fost mai mult ales de părinții mei decât de mine, dar o contribuție foarte mare a avut-o un domn care a venit la grădiniță, la mine, unde eram și a început să recruteze copii în sensul de să vadă dacă au ureche muzicală sau dacă le place muzica. Eu am fost printre puținii copii care au fost selectați. În prezent, sunt singura care alege să meargă pe acest drum al muzicii, parcă predestinat.”
Adimiterea la Liceu: începutul unui drum croit cu partituri
Procesul de admitere la liceu a fost scurt, dar a însemnat startul unui drum lung:
„Am fost luată de o doamnă profesoară, doamna Ana Bartoș, pentru a fi testată. Dânsa m-a luat lângă pian, mi-a bătut din palme un ritm pe care eu trebuia să-l reproduc. După m-a pus să cânt un cântecel din memoria mea să vadă dacă am un auz bun sau nu, să imit anumite intervale sonore după dânsa și trecând cu brio toate aceste mici teste, am devenit oficial elevă a Liceului de Artă.”
Delia a fost mereu atrasă de partea muzicală, nu are în familie precedenți care practicau muzica, dar ne-a mărturisit că mama ei a fost mereu atrasă de muzică. Poate în acest mod a manifestat talentul pe care urma să-l aibă chiar fiica ei. Delia cânta încă de mică prin casă la un microfon improvizat (un tel) și în acest mod, părinții ei au observat talentul ei:
“Aveam acasă o orgă electronică adusă de tatăl meu din Germania. Orga e complet diferită de pian, dar m-au atras întotdeauna clapele acesteia, alb-negru, această disonanță, acest contrast. Dădeam concerte în fiecare seară părinților mei, cântând toată seara la tel ‘Gașca mea nu poate să stea’ sau la orgă tot felul de invenții iar părinții mei și-au dat seama că sunt un copil dedicat muzicii în totalitate.”
„Mi-a plăcut pianul pentru că m-au atras întotdeauna clapele, alb-negru, această disonanță”
Deși pianul nu a fost alegerea ei inițială, explorând acest instrument, a realizat că pianul este intrumentul ei, putem spune că pianul a ales-o pe ea:
„Când am ajuns la Liceul de Artă, am spus că vreau neapărat să fac chitară fiind singurul instrument cu care eram familiarizată la vârsta aceea, dar acest lucru nu era posibil pentru clasa întâi și mi s-a spus că am de ales între pian și vioară, iar mama mea a spus că ar fi o idee foarte bună să fac pian. Începutul studierii viorii ar fi fost mai greu, la pian având toate clapelele la dispoziție și fiind nevoit doar să atingi sunetul, nu să-l construiești tu. La momentul actual pot spune că a fost cea mai bună alegere posibilă. Pianul mi se potrivește în totalitate ca și instrument. Nu m-aș vedea cântând vreodată la altul. Complexitatea și grandoarea pianului pentru mine este inegalabilă. Pot avea o orchestră întreagă la vârful degetelor mele.”
Într-o lume unde părinții își împing copiii spre cariere sigure, Delia a avut norocul de a fi înțeleasă. Mai întâi de mama. Apoi de profesoara care a văzut în ea mai mult decât un copil talentat: un caracter în formare.
„Cea mai mare contribuție a avut-o profesoara mea, doamna Kálmán Emese. Dânsa a stat de mine întotdeauna să studiez și să devin din ce în ce mai bună și s-a asigurat că am toate sfaturile posibile din cunoștințele ei. Ea a fost alături de mine la fiecare pas și sunt convinsă ca prezența ei în viața mea nu a fost întâmplătoare. Ajung, la finalul studiilor de liceu, să spun că o consider mult mai mult decât o profesoară, ci familie.”
Muncă, performanță și premii
Într-o sală mică de clasă, la o oră de instrument, se poate schimba un destin. Delia știe ce înseamnă să crești printre partituri și presiuni. A participat la concursuri, a urcat pe scenă, a cântat aproape în continuu, dar nu se plânge, din contră, zâmbește când povestește:
„Am participat, începând cu clasa 3-a până în clasa 8-a, anual la olimpiada, la olimpiada zonală, unde am luat locul 3, locul 2 și chiar și locul 1. Am participat la concursul Pro Piano, la concursul internațional de Interpretare și Compoziție Carl Filtsch, unde am avut ocazia de a concura și cu copii din afara țării și am luat locul III. Recitalul de la finalul liceului a fost o dorință de-a mea de a-mi încununa acești 12 ani de muzică, povestind despre visurile mele, despre munca mea, despre dragostea pe care o port instrumentului, totul doar prin muzică.”
Spune că nu-și amintește primul cântec pe care l-a cântat la pian. Dar își amintește momentul în care a simțit, pentru prima dată, că pune dragostea într-o piesă:
„Cel care-mi vine în minte este Liebesträume, de Liszt. A fost o piesă pe care profa mea mi-a dat-o și mi-a povestit că, după părerea ei, mi se potrivește perfect și așa a fost. Când am interpretat-o, am simțit că deja știu să-mi pun sentimentele și dragostea în muzică cu adevărat.”
Delia nu se ascunde în spatele modestiei false. Nu se simte aroganță în tonul ei, ci o sinceritate curată, ca o claviatură proaspăt lustruită. Când o întrebi câte ore studiază pe zi, nu se scuză:
„După liceu ajung acasă, mănânc, eventual mă odihnesc o oră, după care până la 22-23 seara îmi continui programul la pian. În mod normal, cam cinci ore pe zi. Când am concursuri, repet și mai mult, dar sunt și zile când sunt prea obosită, dar în general, când ai o motivație clară, nu simți timpul.”
Despre părinți și susținere
„Este extraordinar de necesar să ai toate condițiile pentru o evoluție cât mai fructoasă și cât mai frumoasă a copilului. Dar nu cred că contează atât de mult să fii susținut din partea părinților, cât contează să-ți dorești tu cu adevărat. Părinții mei au fost mereu acolo, ajutându-mă cu tot ce am avut nevoie, dar dacă nu ar fi fost, tot aș fi continuat. Susținerea este un ajutor, dar nu o condiție. Dacă tu vrei cu adevărat, găsești drumul.”
Planurile de viitor
Planurile ei sunt clare: Conservatorul din Cluj, nu pentru oraș, ci pentru omul care o va ghida mai departe, profesorul universitar Csíky Boldizsár.
„Am ales Clujul, nu am ales neapărat orașul Cluj, pe cât am ales profesorul cu care urmează să studiez, domnul Boldizsár. Am simțit că dânsul va fi cel cu care voi progresa cel mai mult și cred că o să lucrez foarte frumos sub îndrumarea sa. Pentru admiterea la Conservator am pregătit trei studii: Chopin, Liszt (Un Sospiro) și Rachmaninoff, alături de Bach – Preludiu și Fugă, Sonata de Haydn în Mi bemol major și Rondo Capriccioso de Mendelssohn. Ce-mi place cel mai mult din repertoriul meu este sonata. O sonată glumeață, imprevizibilă și e o sonată care te provoacă din toate punctele de vedere’’.
Între pedagogie și scenă
Când vorbește despre profesie, se luminează. Îi plac copiii, predă ore de pian unor copii și se bucură sincer de progresul celor mici. Nu vrea să cânte toată viața într-o orchestră. Vrea să aibă concerte, recitaluri, să fie profesoară:
„Mă văd profesoară toată viața. Desigur, nu mi-ar plăcea să fac doar asta, mi-ar plăcea și să cânt în continuare și să susțin recitaluri pe tot parcursul vieții. Îmi place să văd copiii muncind, să văd cum se luminează când reușesc ce își propun și îmi place sentimentul de a fi eu cea care reușește să îi facă pe copii să se îndrăgostească de instrumentul de care eu am ajuns să mă îndrăgostesc .”
Delia dincolo de clape
Deși pianul este centrul vieții ei, Delia Marin are un univers artistic mult mai larg. Încă de mică, dansa prin casă, își imagina spectacole și își crea singură momente scenice. Pe lângă pian, aceasta cântă la chitară, un intrument pe care a avut șansa să îl învețe, dar acesta din urmă nu a atras-o destul. Dacă nu ar fi urmat Liceul de Artă, cu siguranță ar fi ales ceva tot în zona artistică.
„Cred că dacă n-aș fi ajuns la Liceu de Artă, aș fi făcut tot ceva în zona artistică, probabil dans sau actorie. Dansam toată ziua prin casă… iar dansul și în ziua de azi este o formă de relaxare pentru mine. În momentul în care am nevoie să mă relaxez, dansez.”
Ce muzică ascultă Delia Marin?
În muzică, Delia caută emoție, complexitate și un mesaj autentic. Fie că este vorba de o piesă de pian romantic sau o baladă rock, ceea ce contează este vibrația interioară pe care o simte. Poate părea surprinzător, dar dincolo de Bach, Chopin sau Liszt, Delia ascultă și muzică rock și pop. Are gusturi diverse, dar mereu cu accent pe calitate:
„Ascult în general ce simt că mă atinge pe suflet. Îmi plac foarte mult baladele rock, ascultând Muse, Scorpions, Guns N’ Roses… și nu doar atât. Încerc să ascult cât mai multă muzică clasică, mi se pare absolut necesar, dar niciodată nu o să ajung să ascult absolut tot ce există și găsesc zilnic ceva ce pun constant pe repeat, lăsându-mă absorbită de creațiile de neegalat ale compozitorilor.”
Experiența liceului de artă
„Per total a fost întotdeauna un loc special pentru mine. Arhitectura lui mereu mi s-a părut aparte, iar faptul ca mereu ești înconjurat de artă a fost ceva fermecător. De fiecare dată când intru în liceu mă simt acasă și sunt recunoscătoare că am avut ocazia de a fi într-un liceu diferit de toate liceele din Sibiu.”
Sfaturi pentru viitorii pianiști
Întrebată ce sfat ar da celor care vor să înceapă să studieze pianul, răspunde fără ocolișuri:
„Dacă vrei performanță, trebuie să începi devreme. Tehnica se formează de mic. Dar nu este imposibil nici mai târziu, dacă pasiunea este reală. Și să nu se compare cu nimeni, doar cu ei înșiși, să devină puțin mai buni în fiecare zi. Asta este cheia.”
Delia nu este un copil-minune. Este un om care muncește zilnic și poate că asta este cel mai minunat lucru. Delia nu va fi niciodată „doar o pianistă”, este genul de artist care nu doar interpretează muzica, ci o simte. La Cluj, în Sibiu sau oriunde va merge, nu va căuta doar aplauze, ci sunetul sincer și plin de sensibilitatea care o definește.
