În zorii unei zile de toamnă, în septembrie 1935, liniștea Văii Oltului a fost sfâșiată de vuietul unui tren care aluneca necontrolat spre prăpastie. Trenul personal nr. 2004, pe ruta Sibiu–Râu Vadului, cobora încet, printre stânci și păduri ude de rouă, când, la o cotitură strânsă lângă Turnu Roșu, șinele au cedat.
Vagoanele au sărit de pe linie, iar locomotiva s-a răsturnat în hău, îngropând sub fierul înroșit de abur pe mecanicul Marin Gârneală și pe fochistul său, Ciobanu, doi dintre cei mai destoinici slujbași ai Căilor Ferate Române. De asemenea alte 6 persoane au fost rănite grav, din care și șeful de tren.
„Sfidând moartea care le rânjea înaintea ochilor, au rămas la post, ca un comandant de vas ce nu-și părăsește nava nici când apele i-au ajuns la gât” — scria ziarul Curentul la 6 septembrie 1935.
Jurnaliștii îi numeau „pionieri ai drumului de fier”, oameni care au preferat să moară cu mâinile pe manete decât să sară și să se salveze.
Presa și indignarea publică
Evenimentul a stârnit emoție în întreaga țară. Gazetele au trimis corespondenți speciali în zona Turnu Roșu. Ilustrațiunea Română a publicat chiar fotografii rare:
„Transbordarea pasagerilor pe linia întreruptă” și „Lucrările de curățire a liniei”, imagini tulburătoare ale epocii.
Dincolo de spectacolul mediatic, jurnaliștii au cerut răspunsuri. În același număr al Curentului, un editorial tăios întreba:
„Cine e vinovat de accidentul de la Turnu Roșu? Să nu se arunce vina pe morți!”
În epocă, asemenea dezastre erau adesea acoperite prin tăcere oficială. Însă de data aceasta, indignarea a fost prea mare. Direcția Generală a CFR a fost obligată să dea un comunicat. Cauzele nu erau clare — se vorbea despre o alunecare de teren și o linie instabilă, dar și despre lipsa controalelor periodice pe porțiunile montane.
„Trenul, era compus din 9 vagoane clasă şi 1 vagon de manipulație, având mecanic pe Gârneală Marin, fochist Ciobanu şi şef de tren pe C. Petrescu. Din pricina traverselor putrede, pe când trenul avea o viteză de aproape 69 km pe oră, locomotiva şi vagonul de manipulate au sărit de pe linie, mergând târâş 60 m. unde ajungând un podeţ, s’au răsturnat în râpă, avariindu-se. Ggraţie ruperii cârligului de tracţiune — numai 3 au căzut pe partea cealaltă” notează ziarul Curentul.
Ecouri dintr-o epocă grăbită
Presa vremii vedea în acest accident nu doar o tragedie feroviară, ci o oglindă a României interbelice, mereu grăbită, mereu fragilă între modernitate și neglijență. În Dimineața din aceleași zile, printre știri despre politică și scandaluri culturale, se strecurau note scurte despre „pionierii drumului de fier”, ca despre niște eroi anonimi într-o țară care se moderniza cu prețul vieților omenești.
În Turnu Roșu, localnicii povesteau ani la rând de fumul negru ce s-a ridicat din vale în acea dimineață, de urletele aburului și de soldații veniți să curețe calea ferată. Se spunea că, nopțile următoare, locomotiva prăbușită scotea un sunet slab, ca un ecou al suflului celor doi ceferiști.
Epilog
Tragedia din 1935 a fost, pentru o vreme, uitată sub alte știri zgomotoase ale epocii: recorduri de viteză, loterii, „minuni” religioase și politică. Dar pentru cei care locuiau în zona Turnu Roșu, ea a rămas o rană deschisă.
Astăzi, când trenurile moderne traversează aceleași locuri, istoria pare să murmure printre traverse:
„Să nu se arunce vina pe morți.”
