Într-un stat democratic ni se spune că justiția trebuie să fie independentă. Corect. În teorie, imixtiunea executivului, legislativului, adică a politicului în justiție nu este bună. Doar că oamenii din justiția din România au luat această sintagmă într-o cu totul altă interpretare: aceea de stat în stat. Statul Justiția.
Prin structurile create în timp, magistrații (judecători și procurori) și-au consolidat nu doar independența, atât de necesară în democrație, ci și un sistem de sine stătător. Ultimele luni, dar au mai fost și alți ani, cei din justiție demonstrează că nici executivul sau legislativul NU mai pot da legi care să îi privească, fără acordul lor. Și dacă lor nu le plac aceste legi, au mecanismul să le anuleze din start. Altfel spus executivul și legislativul sunt la cheremul justiției.
În teorie, magistrații nu fac grevă. În fapt, iar au făcut o grevă de aproape două luni. După ce că termenele în instanțe sunt foarte lungi, fiind unul din statele europene cu cea mai greoaie justiție, după o asemenea grevă lungă termenele devin de-a dreptul nemăsurabile în timp. Sunt cauze în care nimeni nu știe când va fi următorul termen. Inclusiv cauze, care prin lege, sunt considerate urgente. Aiurea!
Spațiul public dezbate de ani buni pensiile magistraților. Pe care și le-au creat prin propriile pârghii. Cu totul altfel decât restul lumii. De aceea și terminologia populară de speciali. Deși magistrații sunt oameni, dar prin asemenea măsuri s-au autodelimitat de restul românilor. Degeaba încearcă executivul și legislativul să le taie aceste pensii. Ei se opun prin mecanismele create în timp. Chiar sar la atac, cum a făcut CSM astăzi la adresa vicepremierului Oana Gheorghiu. Pentru că ei pot.
Ciudat, însă, cum cazurile de judecători și procurori care încalcă legea sunt puține la noi… dovedite. Sunt și mai puține condamnări în acest sens. Deși oamenii care au treabă prin instanțe vorbesc… vorba lumii, nu te poți lua după ea, dar parcă unde iese fum ar trebui să fie și ceva foc.
Însă știm că magistrații se pensionează la vârste incredibil de mici. Și că judecători ajung tinerei abia ieșiți de pe băncile școlii. Deși în alte state trebuie o experiență minimă în justiție, ca avocat sau procuror, pentru a deveni judecător. Și vârsta de pensionare este înaintată. Nu și la noi. De ce? Pentru că așa și-au făcut ei legile lor.
Țineți minte cu legile acelea cu imixtiunea în actul de justiție când au ieșit în stradă mii de oameni? Au fost oameni simpli, nu prea erau procurori și judecători printre ei. Oare de ce?
Am încercat, în câteva rânduri, să descriu un stat al justiției creat în România de magistrați. Un stat care pare rupt sau măcar autonom de statul român. Nu mai este vorba aici de independența justiției.
Cât privește pensiile magistraților de ce nu se aplică același principiu ca la restul lumii: cât ai contribuit, atât ai pensie. Sau au muncit mai mult ei ca mine sau ca tine? Au avut un stres mai mare ca alte profesii? Au avut condiții de muncă mai grele ca alții? Și de unde li se plătesc aceste pensii? Aaaa, din banul public. Adică nu din contribuția lor. Păi cum vine asta?
Magistrații spun, și au dreptate aici, că în România au cel mai mare număr de dosare pe om din UE. Dar cine este de vină? Cine a blocat sistemul ani la rând să nu se mai angajeze oameni? Cine a girat legi care limitează locurile în magistratură?
Întrebări fără răspuns. Și, firesc, oamenii se întreabă dacă în România mai avem independența justiției sau Statul Justiție, stat în stat.
