La înălțimea liniștită a dealurilor din sud-vestul județului Sibiu se află Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Sădinca, o oază de rugăciune și pace în inima Transilvaniei. Așezată în satul Sădinca, parte din comuna Loamneș, mănăstirea pare a se naște firesc din peisajul blând al dealurilor și pășunilor, ca o răspuns tăcut la nevoia oamenilor de sens și liniște.
Pe drumul ce leagă comunele mici și uitate de tumultul urban, liniștea devine treptat mai densă, iar sufletul caută singur motivul revenitului. Mănăstirea nu se înalță prin mărime, ci prin profunzime — un loc unde cerul pare mai aproape, iar fiecare particulă de lumină pătrunde mai adânc în inimă.
Povestea unei chemări: Părintele David Stoica
În această liniște, figura părintelui David Stoica se conturează ca martor și vestitor al credinței neîngrădite de limitele lumii. Părintele David, duhovnic cunoscut pentru harul său și pentru capacitatea de a asculta dincolo de cuvinte, a fost chemat la Sădinca într-un moment în care satul era aproape pustiu și clopotnița bisericii tremura sub greutatea uitării.
Drumul său nu a fost unul simplu. De la întâlnirea cu arhimandritul Arsenie Boca în copilărie — întâlnire care avea să îi marcheze drumul spiritual — până la ani de nevoință și rugăciune în pustia mănăstirii Pătrunsa, părintele David și-a căutat chemarea în tăcere și trudă, lăsând ca viața să vorbească mai mult decât orice vorbă rostită.
Când a venit vestea locului de la Sădinca, a știut că aici „liniștea vorbește”, iar locul îi va deveni casă. Acolo unde căsuțele satului stăteau în tăcere, el a văzut un potențial de rugăciune și comuniune — nu doar o mănăstire de ziduri, ci una de suflete.
Ridicarea unei mănăstiri cu inima credincioșilor
Construcția mănăstirii a început în 2006, aproape fără resurse, dar cu multă credință. Piatra de temelie, susținută de donații neprețuite și de mâinile sătenilor și credincioșilor veniți din toate colțurile țării, a crescut încet, dar cu o forță interioară extraordinară. Nu au fost furaje mari sau finanțări generoase — ci o inimă colectivă, care a construit cu răbdare și dragoste.
În 2008 biserica a fost pictată cu chipurile sfinților și rugăciuni care par a murmura speranță în tăcerea dealurilor. Cu timpul s-au adăugat chilii pentru pelerini, o sală de mese și un altar de vară — toate menite să transforme locul în spațiu de pocăință, odihnă și revenire spre sine.
Un drum de credință și pace
La Mănăstirea Sădinca, fiecare pas este o invitație la liniște. Aici nu există forțări, ci o chemare blândă spre interiorul tău, unde glasul rugăciunii se așază laolaltă cu foșnetul vântului prin frunze. Lipsa aglomerației lumii cotidiene lasă loc unei atenții sacrale — la o icoană, la un clopot, la o privire recunoscătoare.
Părintele David nu grăbește pe nimeni, ci ascultă: durerile, întrebările, poverile pe care le aduc pelerinii din toate colțurile României. Acolo unde cuvintele par insuficiente, tăcerea lui transmite vindecare. Aici, între dealuri, rugăciunea nu e doar un act de credință, ci o prezență vie — o punte între cer și pământ.
Și poate că aceasta este, de fapt, cea mai adâncă învățătură a Sădincăi: că liniștea nu este absența vieții, ci descoperirea sensului ei.
