L-am întâlnit pe Ioan Vulcan într-un loc care îi seamănă: între oameni, povești și tradiții vii. Era Târgul de țară de Ignat, la Muzeul ASTRA din Sibiu, un spațiu în care memoria satului românesc respiră firesc, iar timpul pare că se așază, pentru o clipă, la masa cu noi.
Avea microfonul de radio în mână, carnețelul aproape și privirea aceea curioasă, jucăușă, pe care o recunoști imediat la oamenii care nu au obosit să caute sensuri. Lua interviuri, asculta, făcea glume, spunea bancuri, râdea cu poftă și îi făcea pe ceilalți să râdă. Documenta un articol despre tradițiile de Ignat la români, dar, fără să-și propună, documenta și ceva mult mai rar: bucuria de a fi încă pe teren, la 91 de ani, într-o lume care se grăbește să uite.
Ioan Vulcan este, fără exagerare, jurnalistul sibian cel mai longeviv din România care încă profesează. Un om care nu s-a retras niciodată din meserie, pentru că presa nu a fost pentru el o funcție, ci un mod de a fi. La 24 februarie va împlini 92 de ani, dar energia cu care se mișcă printre oameni te face să uiți cifrele.
A dat coarnele plugului pe călimară
Născut la Agnita, în 24 februarie 1935, într-o familie de agricultori, Ioan Vulcan a venit dintr-o lume aspră, în care copilăria însemna muncă, responsabilitate și rușinea blândă a neputinței fizice. A păscut bivoli, a plivit porumb, a înjugat singur vitele, a învățat devreme ce înseamnă efortul și demnitatea. „Mi-a părut mereu rău că am plecat din sat la oraș, schimbând coarnele plugului cu focul și călimara”, mărturisea el într-un portret publicat în 2023, cu o sinceritate care doare frumos.
A debutat în presa radiofonică în 1958, la Stația de Radioficare din Agnita, și a ajuns apoi voce recognoscibilă a Radio România, corespondent care a străbătut județe, sate și orașe, cu microfonul în mână și cu o rigoare profesională rară. A fost și a rămas un om al terenului, un autodidact care și-a iubit limba, neamul, credința și oamenii despre care a vorbit. Nici pensionarea nu i-a pus punct. Colaborează și astăzi cu Radio România Antena Satelor și cu publicații scrise, cu aceeași încăpățânare luminoasă de a spune povești adevărate.
Face din fiecare interviu o întârnire, nu o simplă înregistrare
La Târgul de Ignat, printre ceaune, miros de fum, colinde și porci ritualic tăiați, Ioan Vulcan părea în elementul lui. Îi asculta pe oameni cu răbdare, îi provoca să-și amintească, să explice, să simtă. Glumeț, pus pe șotii, cu o bună dispoziție molipsitoare, făcea din fiecare interviu o întâlnire, nu o simplă înregistrare.
Privindu-l, mi-am dat seama că longevitatea lui nu stă doar în ani, ci în felul în care a refuzat să se desprindă de viață. A trăit mult, a citit mult, a scris mult, a iubit mult și a ascultat enorm. O are pe fiica sa, Carman Vulcan, care i-a dus mai departe rigoarea și pasiunea, fiind la rândul ei corespondent Radio România – și un cufăr plin de manuscrise, articole, voci și destine.
Întâlnirea cu Ioan Vulcan nu a fost doar o întâlnire cu un jurnalist. A fost o întâlnire cu o epocă, cu un mod de a face presă fără cinism, cu respect pentru om și pentru cuvânt. Într-o lume în care știrile se consumă rapid și se uită la fel de repede, el merge mai departe, calm, cu microfonul în mână, ca și cum ar avea tot timpul din lume.
Poate că asta e, de fapt, lecția lui cea mai importantă: presa adevărată nu se pensionează. Și nici bucuria de a fi printre oameni.
