Astăzi am marcat Ziua Culturii Naționale. Zi aleasă să coincidă cu data de naștere a omului Mihai Eminescu. Scriu om pentru că nu îl putem cuprinde pe Eminescu în definiții drept poet, filosof, jurnalist etc. Eminescu a fost un geniu care a abordat multiple domenii. Dar Eminescu NU mai este pe placul unora, care vor în aceste vremuri tulburi să ne rescrie istoria națională.
Poporul român este pașnic prin natura sa și extrem de tolerant și poate prea mult cu capul plecat. Eminescu a fost expresia conștiinței poporului român, așa cum scria Iorga. A fost reprezentarea publică a ceea ce simțim în interior ca nație, dar adesea ne este teamă să exprimăm. Eminescu a fost iubire, patos, dar și mândrie. Eminescu a fost și un aspru critic al opresorilor, al neaveniților și al celor care încă de atunci, dar și astăzi, pun piciorul pe grumazul neamului acesta și ne țin în mocirlă.
Scriam acum vreo lună despre un deputat numit (neales) al minorității evreiești, care a rupt în Parlament un afiș cu personalități ale culturii românești. Acolo era și Eminescu, alături de Iorga și alții. Nu a fost singurul gest asemenea, au fost prea multe în ultima perioadă. Cel mai grav este că au fost și decizii instituționale și susțineri de către Statul Român al unor teorii ale unor institute private sau de stat minoritare.
Nu am fost de acord niciodată și nu voi tolera imbecilitatea unor politicieni care votează legi de rescriere a istoriei și literaturii. Nu cred în legi care impun distrugerea de cărți, indiferent ce conțin acestea. Cei apropiați știu pasiunea mea pentru carte și dorința de a o salva. Indiferent de autor și conținut. Dacă nu place unora ce au scris unii, nicio problemă. Dar nu așa construiești democrația, prin impunerea maselor doar a anumitor autori și idei. Pe care niște politicieni au decis că sunt „democratice”.
Pentru cine a studiat filosofia și logica, se știe că adevărul nu este absolut. Așa și ideile. Nicio idee nu deține adevărul sau este adevărată la modul absolut. Dar este dreptul oamenilor de a exprima verbal și în scris idei. Vor sări unii să spună că este precum libertatea. Nu putem avea libertate absolută, ci doar atât cât nu deranjăm pe cel de lângă noi. Așa o fi, dar cine decide unde se oprește libertatea exprimării ideilor? Politicienii?
Eminescu a fost un jurnalist redutabil. Criticile sale dure la adresa unei mari părți a clasei politice și a opresiunii străine interne și externe sunt celebre. Cum și războiul său de presă cu un alt jurnalist al vremii, I. L. Caragiale a rămas în istorie.
Dar să vină o mână de indivizi, în mileniul III și să rupă afișul cu Eminescu, ba chiar să ceară eliminarea sa din manuale pentru că a fost antisemit…. este o jignire națională. Este ca și cum respectivii ar scuipa pe drapelul național! Și noi le permitem. Și Statul Român le permite. Aici am ajuns ca nație, cam exact unde eram și pe vremea lui Eminescu.
Ziua Națională a Culturii este despre Eminescu. Unii au început să o serbeze, fără a pomeni pe Eminescu. Pentru că, pentru unii, Eminescu a fost antisemit. Da, a fost. În contextul istoric al său. Și pentru asta trebuie să îl ștergem din istoria națională? Nu cred în asemenea teorii idiocratice. Istoria trebuie să ne-o asumăm cu bune și cu rele. Trebuie să ne expunem la toate elementele istoriei noastre așa cum au fost, nu prin prisma de astăzi.
Nu pot fi de acord cu repudierea din spațiul public și interzicerea cărților lui Eliade, Cioran, Vulcănescu, Gyr, Nae Ionescu etc pentru că au avut anumite convingeri social-politice în conjuctura lor istorică. Ar fi o blasfemie națională, dar uite că se aplică de ceva ani.
La final, în memoria lui Eminescu și a lucrărilor sale, dincolo de poezii, am să povestesc o întâmplare după apariția legislației care interzice la noi în plin mileniu al informației, cărți și autori pe motive politice. Printre miile de cărți care mă înconjurau la vremea respectivă erau și autori interziși de o lege idioată. Vine un cunoscut și printre povești dă cu ochii de un autor interzi. Exclamă speriat să scap de cartea respectivă și de altele asemenea că nu mai este voie cu ele. Am râs și i-am spus că idioțenia legii care combate antisemitismul este că nu diferă cu nimic de legea naziștilor care impunea arderea cărților de anumiți autori. Altfel spus, și unii și alții fac aceeași tâmpenie, cu motivații diferite. Nu poate nimeni, i-am spus, să îmi impună mie ce am voie și ce nu să citesc. Ce am voie și ce nu să vorbesc.
Asta dacă mai suntem într-o lume democratică, așa cum ne place să declamăm la tot pasul. Lăsați cărțile și oamenii să exprime idei. Fie că vă plac ori ba. Doar așa putem evolua ca specie, nu prin interziceri, ci prin dezbateri de idei. Dacă astăzi îl mai aveam pe Eminescu ne-ar fi judecat extrem de aspru.
