Te-ai surprins vreodată ținând privirea mai mult decât ai plănuit în fața unei suprafețe aurii dintr-o pictură? E un reflex aproape fizic: aurul are ceva din magnetismul relicvelor, din luxul bijuteriilor și din solemnitatea unei promisiuni. În artă, foița de aur nu e un simplu ornament – e o strategie vizuală, un limbaj. Iar când pui față în față un iconar bizantin și un Gustav Klimt, descoperi două moduri radical diferite de a face aurul să vorbească: unul îți spune „veșnicie”, celălalt îți șoptește „dorință”.
Klimt și iconografia bizantină folosesc același material (foița de aur), dar îl conduc în direcții opuse: unul transformă aurul într-o scenă psihologică, erotică și modernă; celălalt îl folosește ca pe o fereastră ritualică, o graniță între lumea noastră și lumea divină. În acest articol, vom merge în atelierul istoriei ca să înțelegem de ce același aur poate fi și halou, și seducție.
1. Aurul ca „substanță” artistică: de ce foița de aur e atât de puternică?
Înainte să călătorim în Bizanț și în Viena 1900, merită să lămurim un lucru: aurul în pictură nu este despre culoare, ci despre lumină. Pigmentul galben imită aurul; foița de aur este aur. Iar acest detaliu schimbă complet raportul cu privitorul.
Foița de aur:
- reflectă lumina reală din spațiu (nu o „simulează” ca vopseaua),
- se comportă diferit în funcție de unghi, distanță și intensitate,
- poate fi lustruită până devine oglindă sau lăsată mată, catifelată,
- creează senzația de prezență: ceva ce nu e doar pictat, ci „apare”.
De exemplu, în arta medievală și bizantină, această calitate era ideală pentru a sugera un „dincolo” care nu poate fi reprezentat realist. În arta modernă, Klimt a intuit că aurul poate juca rolul unei psihologii vizuale: un fundal care nu e doar decor, ci o stare.
2. Bizanțul: aurul ca cer solid și ca tăcere teologică
În iconografia bizantină, aurul este un principiu. El înlocuiește cerul, spațiul, aerul, adâncimea și face ceva paradoxal: elimină perspectiva pentru a introduce altceva mai puternic decât perspectiva: prezența sacrului.
Aurul nu este „fundal”, ci o „lume”
În icoane, aurul funcționează ca un spațiu fără timp. Nu e zi, nu e noapte. Nu există soare, dar totul e luminat. De aceea, aurul este adesea interpretat ca „lumina necreată” – acea lumină care nu aparține naturii, ci divinității.
Foița de aur în iconografie, o disciplină aproape liturgică
Procesul tradițional presupune un ritual tehnic precis:
- se pregătește suportul cu gesso (amestec pe bază de cretă/marmură și clei);
- se aplică bolus/bole (argilă fină roșiatică) pentru caldura aurului;
- se așază foița și se poate burnisa (lustrui) cu piatră de agat pentru oglindire.
În multe ateliere de iconografie, această etapă e considerată cea mai dificilă și cea mai „sensibilă”: aurul prinde, se rupe, se încarcă electrostatic, cere mâini sigure. Iar rezultatul, mai ales când e burnisat, poate ajunge să reflecte chipul privitorului, ca un soi de amintire că intri într-un spațiu al întâlnirii.
Icoana: o imagine care nu te lasă să „o consumi”
Un detaliu esențial: icoana nu e făcută să fie privită ca un tablou de galerie. Ea este un instrument al contemplației. De aceea:
- fețele au volum, dar nu realist;
- umbrele sunt reduse;
- aurul domină și neutralizează orice „atmosferă” lumească.
Iconografia lucrează cu austeritate, cu semne și reguli. Aurul e parte din această ordine: o suprafață care nu vrea să fie interpretată „liber”, ci înțeleasă ca limbaj.
3. Klimt: aurul ca piele, ca extaz și ca modernitate decorativă
Când intră Gustav Klimt în scenă, aurul trece printr-o mutație spectaculoasă. În loc să susțină „lumea de dincolo”, devine o materie a dorinței și a simbolului.
„Faza de aur” și șocul Ravenna
Unul dintre momentele decisive pentru Klimt a fost călătoria din 1903 în Italia, când a văzut mozaicurile bizantine din Ravenna (San Vitale). Sursele consemnează limpede că strălucirea și „planeitatea” acelor mozaicuri l-au marcat și l-au împins spre folosirea fără precedent a foiței de aur și argint în picturile sale.
Fix în acest punct temporal se întâmplă întorsătura: Klimt preia aurul bizantin, dar îl scoate din canon și îl introduce într-o lume a corpului, a ornamentului, a ambiguității.
Aurul la Klimt
În lucrări precum The Kiss (1907-1908), aurul nu mai este un spațiu al intensității. Practic, îmbracă personajele într-o mantie de lumină, dar lumina nu e voluptuoasă.
De exemplu, unii comentatori de artă descriu cum Klimt combină aurul cu straturi de vopsea și relief pentru a obține texturi care „pulsează” în lumină, ca un fel de bijuterie picturală.
În plus, aurul funcționează ca o suspendare: cei doi îndrăgostiți din The Kiss par scoși dintr-un spațiu normal și plasați într-o capsulă strălucitoare. Icoana face asta pentru divinitate; Klimt o face pentru iubire.
Ornamentul: un alfabet al emoțiilor
Foarte important la Klimt este ornamentul. Dacă Bizanțul folosește aurul ca tăcere, Klimt îl folosește ca discurs. Pătratele, spiralele, cercurile, motivele textile transformă aurul într-o țesătură simbolică.
În The Kiss, hainele celor doi sunt aproape două sisteme vizuale:
- ale bărbatului: forme rectangulare, structurate;
- ale femeii: forme circulare, organice.
Aurul unește două tipuri de energie. Este un fel de „alchimie” în care geometria devine psihologie.
4. Foița de aur și Klimt, reinterpretat contemporan
Să intrăm, pentru câteva minute, în atelier – acolo unde aurul e un material capricios. Klimt folosea foiță de aur reală și combina tehnici (pictură, relief, ornament) într-un mod foarte personal, aproape experimental. În epoca lui, aurirea în pictură era asociată mai degrabă cu tradiția medievală și decorativă, dar Klimt o „reinventează” pentru modernitate.
În termeni practici, aplicarea foiței presupune un adeziv special. În lucrările contemporane (și în multe tehnici decorative actuale), acest rol îl joacă mixtionul – acel lipici cu timp de uscare controlat, creat special pentru foiță.
Aici se integrează natural o resursă utilă pentru cei care experimentează tehnici aurite în atelier: mixtionul de pe pictorshop.ro. Pe acest site, găsești variante pe bază de apă sau ulei, cu timpi diferiți de uscare (de exemplu 15 minute, 3 ore, 12 ore), tocmai pentru a controla momentul ideal în care foița se „prinde” perfect.
De ce contează mixtionul în logica „Klimt”?
Dacă vrei să înțelegi de ce aurul la Klimt este o suprafață vie, cheia e în stratificare:
- uneori aurul e aplicat pe zone cu relief;
- alteori e „îngropat” parțial în pictură;
- uneori se vede lucios, alteori mat, ca un textil.
Mixtionul (în interpretarea modernă) îți permite să reproduci această alternanță: poți controla dacă aurul rămâne neted, dacă îl patinezi, dacă îl bruiezi cu glasiuri.
Un scurt ghid despre diferitele tipuri de mixtion:
- Mixtion pe bază de apă (uscare rapidă): bun pentru zone mici, ritm alert, interior.
- Mixtion pe bază de ulei (uscare lentă): ideal pentru suprafețe mari și control mai fin al aplicării.
- Foița poate fi apoi protejată cu un vernis adecvat (în funcție de tipul de aur/imitatie).
Așa se vede diferența dintre aurul „bizantin” și aurul „klimtian”: în iconografie, aurul e disciplinat, unitar, aproape metafizic; la Klimt, aurul e un actor care își schimbă rolurile în funcție de scenă.
5. Două filosofii ale strălucirii: Bizanțul și Klimt, față în față
Să le punem în oglindă, ca într-o mică „sală de muzeu imaginară”.
Bizanțul: aurul ca lege a luminii
- aurul e fundal transcendent;
- reduce spațiul și timpul;
- susține o imagine codificată teologic;
- nu seduce, ci afirmă;
- e mai aproape de ideea de eternitate decât de ideea de frumusețe.
Klimt: aurul ca psihologie a luminii
- aurul e textură și simbol;
- amplifică senzorialul și corporalul;
- creează un spațiu decorativ, dar încărcat emoțional;
- seduce și destabilizează;
- e aproape de ideea de intimitate și exces.
Și totuși, în fervoarea paradoxului frumos, Klimt nu rupe complet legătura cu Bizanțul. El împrumută de acolo tocmai ceea ce modernitatea uitase: faptul că imaginea poate fi mai mult decât reprezentare. Poate fi un eveniment.
6. Aurul în fața privitorului
Poate cea mai interesantă diferență dintre cele două utilizări ale aurului este cum te poziționează pe tine, ca privitor.
În fața unei icoane:
- ești chemat să taci;
- ești invitat să contempli;
- privirea ta devine lentă;
- aurul pare că nu vrea să fie „frumos”, ci adevărat în sens spiritual.
În fața unui Klimt:
- ești prins într-un joc al detaliului;
- ești atras de texturi, patternuri, ritmuri;
- privirea ta alunecă, revine, se pierde și se regăsește;
- aurul pare că îți spune: „privește încă o dată, încă puțin”.
Aici e marea performanță a lui Klimt: aurul, material al sacrului, devine material al hipnozei moderne.
În concluzie, aurul poate fi o ușă sau o oglindă. În iconografia bizantină, foița de aur este ușa: îți sugerează că dincolo de imagine începe altă lume, una fără timp și fără umbră. Te obligă la o privire disciplinată, aproape rugătoare. Procesul tehnic (gesso, bole, burnisare) susține această solemnitate: aurul nu e improvizație, ci rânduială.
La Klimt, aurul devine oglinda: nu te scoate din lume, ci îți arată lumea altfel – mai intensă, mai senzuală, mai decorativă, dar și mai neliniștitoare. Ravenna i-a oferit scânteia; modernitatea i-a oferit curajul să transforme aurul într-o psihologie vizuală.
Sursa foto: Pixabay.com
