Direcția Județeană de Mediu Sibiu a anunțat pentru 2025 o populație de 1.319 urși în județ, față de 656 în 2016, cifră care a alimentat percepția unei creșteri explozive și a unei presiuni tot mai mari asupra comunităților locale. Numai că, pusă lângă datele din studiul genetic publicat oficial de Ministerul Mediului în decembrie 2025, această cifră deschide o întrebare incomodă: de ce, atunci când statul spune că are în sfârșit o bază științifică solidă, diferențele dintre estimările administrative și cele genetice rămân atât de mari? Pentru Sibiu, raportul genetic indică o densitate medie estimată de 14,2 urși la 100 km² și o abundență medie de 683 de indivizi, pentru anul de referință 2023, în timp ce autoritățile locale au comunicat pentru 2025 aproape dublu. (Sibiu Independent)
La nivel național, raportul sintetic arată o abundență medie de 10.815 urși pentru anul 2023, iar în comunicările publice ale ministerului au fost vehiculate intervale precum 10.657–12.787 exemplare și, anterior, 10.419–12.770 în varianta preliminară. De aici pleacă miza reală a subiectului: nu este doar o dispută statistică între două rapoarte, ci o chestiune de politică publică, de credibilitate instituțională și de bani publici. Proiectul a avut o valoare totală de 57.317.226,95 lei, nu de euro, conform paginii oficiale a proiectului. (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor)
Un studiu prezentat drept „fără precedent”, dar contestat sever
Ministerul Mediului a prezentat studiul genetic ca pe un moment de cotitură, susținând în aprilie 2025 că România poate afirma pentru prima dată, „cu o bază științifică solidă”, câți urși are în pădurile sale. În decembrie 2025, ministerul a publicat oficial rapoartele rezultate din proiectul desfășurat în perioada 2021–2025. Dar exact această pretenție de rigoare maximă a atras și cele mai dure reacții din zona experților și a organizațiilor de mediu. (Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor)
WWF-România a transmis că studiul ridică „semne de întrebare privind rigoarea științifică și transparența procesului” și a vorbit explicit despre „deficiențe metodologice majore”. Organizația critică, între altele, faptul că probele au fost colectate pe durata a trei ani, deși studiile genetice de tip capturare–recapturare ar trebui realizate în sesiuni scurte, pentru a asigura închiderea demografică. WWF mai reclamă lipsa transparenței privind markerii genetici, ratele de eroare și procedurile de control, riscul unor „indivizi fantomă” și absența unui audit științific extern independent. (WWF Romania)
Raportul sintetic publicat oficial confirmă, într-adevăr, că recoltarea probelor a fost planificată pe întreaga durată a proiectului, din toamna lui 2022 până la începutul lui 2025. În același timp însă, documentul precizează că pentru estimarea mărimii populației au fost luate în calcul exclusiv probele colectate non-invaziv în perioada martie–decembrie 2023, an considerat de referință pentru modelare, iar rezultatele oSCR prezentate public se concentrează tot asupra anului 2023, invocat ca an cu eșantion și intensitate mai bune ale efortului de colectare. Așadar, disputa nu este imaginară: ONG-ul contestă designul și robustețea generală, în timp ce autorii raportului susțin că estimarea propriu-zisă a populației a fost restrânsă la fereastra relevantă. (WWF Romania)
Cazul Sibiu, locul în care contradicția nu mai poate fi ascunsă
La Sibiu, această tensiune devine foarte concretă. Sibiu Independent a relatat că populația de urs brun din județ a ajuns la 1.319 exemplare în 2025, iar despăgubirile pentru pagube provocate de animale sălbatice au atins 1.659.142,35 lei, din care circa 1,5 milioane lei doar pentru urși. Tot publicația locală a arătat apoi că, în raportul genetic oficial, pentru 2023, județul Sibiu apare cu o abundență medie de 683 de urși, în timp ce raportările administrative locale indicau deja 1.166 exemplare. Diferența de aproape 500 de animale a făcut ca dezbaterea să nu mai fie una abstractă, ci una direct politică și administrativă. (Sibiu Independent)
Padurarul din Sibiu: studiul genetic e serios, dar poate rata urșii ajunși în zone noi
Aici devine esențial punctul de vedere al inginerului silvic Călin Hadăr, citat de Sibiu Independent. Hadăr spune că studiul genetic este, probabil, cel mai serios și amănunțit demers științific făcut până acum, dar avertizează că el poate rata tocmai urșii care au ieșit din arealul clasic și au ajuns în zone noi. În articolul original, el explică foarte clar cum s-a făcut, în practică, o parte din recoltarea din teren: „Au venit la mine, care administrez fondul de vânătoare Arpaș, care e la munte, și mi-au dat eprubete pentru a strânge probe. În schimb, la gestionarii fondului de vânătoare Ocna Sibiului, unde n-a fost niciodată urs, nu le-a dat nimeni nicio eprubetă și nimeni nu și-a pus problema dacă acolo azi sunt urși”. Cu alte cuvinte, dacă te uiți mai ales acolo unde știi deja că ai urs, riști să înțelegi mai slab tocmai extinderea lui în teritorii noi. (Sibiu Independent)
Observația lui Hadăr se întâlnește direct cu una dintre criticile metodologice formulate de WWF. Organizația spune că a existat „posibil bias în ceea ce privește colectarea probelor”, arătând că, potrivit metodologiei prezentate public, colectarea s-a realizat în special în zone ușor accesibile, precum puncte de hrănire și drumuri, ceea ce poate suprareprezenta anumite categorii de urși, mai ales pe cei obișnuiți cu omul. Corelată cu exemplul din Sibiu, această critică ridică o întrebare extrem de serioasă: cât de uniform a fost, în realitate, efortul de colectare din teren și cât de mult a favorizat el zonele deja cunoscute, de conflict sau pur și simplu mai ușor de acoperit logistic? (WWF Romania)
De aici apare și întrebarea cea mai incomodă pentru autorități. Dacă, așa cum spune Hadăr, o parte din colectarea efectivă s-a făcut prin oameni din ocoale și administratori locali cărora li s-au dat eprubete, atunci pe ce s-au dus, concret, banii proiectului? Răspunsul oficial este că finanțarea nu a mers doar pe ieșiri în teren, ci pe întregul ecosistem al proiectului: infrastructură de laborator, aplicația GenUrs, trasabilitate prin coduri de bare, instruirea personalului, kituri de recoltare, logistică, transport, analiza genetică propriu-zisă și echipamente de laborator. Raportul arată că au fost înregistrați 800 de utilizatori activi în platforma GenUrs, că laboratorul a fost dotat cu roboți Hamilton și secvențiator ABI 3500XL și că recoltarea s-a făcut de către personalul proiectului și colaboratori specialiști, printr-o rețea extinsă de teren. (Ursul Brunsinoi)
Dar tocmai asta nu închide discuția, ci o deschide și mai mult. Ce garanții există că această colectare delegată în teren a fost făcută la fel de serios peste tot, nu doar acolo unde exista deja rutină, interes sau acces facil? Cine a verificat că zonele noi, unde ursul a coborât recent, au fost acoperite cu aceeași disciplină ca fondurile clasice de munte? Dacă statul a investit peste 57 de milioane de lei într-un proiect prezentat drept fundament științific decisiv, atunci nu este deloc excesiv să ceri dovada că rețeaua de colectare a funcționat uniform, controlat și comparabil în toate zonele relevante, inclusiv în jurul Sibiului. În lipsa unui răspuns public detaliat, aici rămâne una dintre marile vulnerabilități de credibilitate ale studiului. (WWF Romania)
Mai mult decât un recensământ: Sibiu este și zonă-cheie în structura genetică a populației
Teza de doctorat a Ancuței Fedorca, relevantă pentru contextul științific în care a fost dezvoltat proiectul, arată că populația de urs brun din România are o diversitate genetică ridicată și că zona Brașov–Sibiu este una specială în înțelegerea structurii genetice a speciei. Lucrarea notează explicit existența unei zone de contact între linia mitocondrială de vest și cea de est între Brașov și Sibiu, pe o distanță de aproximativ 100 de kilometri, și subliniază nevoia unui eșantionaj mai amplu exact în această regiune. Asta înseamnă că Sibiu nu este important doar prin numărul mare de urși raportați, ci și prin poziția sa în peisajul genetic al speciei.
În plus, aceeași teză arată că infrastructura rutieră afectează conectivitatea genetică a populației și identifică trei culoare favorabile traversării între Brașov și Sibiu, în zone precum Perșani, Voila și între Viștea de Jos și Arpașu de Jos. Tot lucrarea semnalează reducerea fluxului de gene și pe tronsonul Râmnicu Vâlcea–Sibiu, pe Valea Oltului. Prin urmare, când vorbim despre Sibiu, nu discutăm doar despre efective și pagube, ci și despre felul în care dezvoltarea infrastructurii și mișcarea animalelor afectează conectivitatea unei populații mari și valoroase genetic.
Miza reală: nu doar câți urși sunt, ci dacă statul poate fi crezut
Dezbaterea despre studiul genetic nu mai este, de fapt, doar despre urși. Este despre capacitatea statului de a produce cifre credibile și comparabile, după ani de estimări administrative contestate și decizii luate sub presiunea incidentelor. Dacă ministerul spune că are pentru prima dată „știință”, atunci trebuie să accepte și standardele științei: metodologie clară, date verificabile, replicabilitate și răspuns la criticile argumentate.
Cazul Sibiu este cel mai bun exemplu al acestei tensiuni. Pe de o parte, autoritățile județene comunică 1.319 urși în 2025 și invocă o creștere constantă. Pe de altă parte, raportul genetic oficial publicat de minister vorbește despre 683 de indivizi pentru 2023. Între aceste două cifre nu stă doar o diferență de calendar, ci o falie de încredere. Iar până când statul nu explică limpede cum se împacă datele genetice cu estimările administrative locale și cum a fost controlată efectiv colectarea probelor din teren, orice decizie importantă va rămâne vulnerabilă la suspiciunea că „știința” este invocată selectiv, doar atunci când servește politic. (Sibiu Independent)
Surse documente:
Raportul sintetic al studiului privind analiza probelor genetice
