O bunică din Rusia moare în 1989, lăsând în urmă o cutie cu scrisori și o familie destrămată. Trei decenii mai târziu, nepoata sa, regizoarea Olga Lucovnicova, pornește împreună cu tatăl său spre Munții Ural, încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat. Descoperă o istorie familială marcată de tragedii, tăceri și traume care se repetă. Dar, în timp ce încearcă să refacă legăturile dintre rude, Rusia invadează Ucraina, iar familia se desparte din nou. „Ultimele scrisori ale bunicii”, documentarul realizat de cineasta premiată cu Ursul de Aur la Berlin, va fi proiectat pe 22 și 24 octombrie la Astra Film Festival Sibiu. Regizoarea va participa la ambele întâlniri cu publicul.
O cutie cu scrisori poate păstra mai mult adevăr despre istoria unei familii decât toate fotografiile așezate frumos într-un album.
Mai ales atunci când scrisorile au fost scrise de cineva care nu mai poate răspunde la întrebări.
Olga Lucovnicova s-a născut în Republica Moldova, într-o familie cu rădăcini românești și rusești. Mama este româncă, tatăl provine din Rusia, dintr-un oraș situat în Munții Ural.
În 1989, bunica sa paternă și-a luat viața. Avea 51 de ani.
Tatăl Olgăi păstrase scrisorile mamei sale, dar nu reușise niciodată să vorbească deschis despre tot ceea ce se întâmplase.
În 2020, îi încredințează fiicei cutia cu documente.
Pentru Olga, care nu își cunoscuse bunica, scrisorile devin singura modalitate de a descoperi cine fusese această femeie și ce se ascundea în spatele tragediei sale.
Din această căutare se naște documentarul „Ultimele scrisori ale bunicii”.
Un film despre familie, memoria comunismului și felul în care marile evenimente istorice continuă să influențeze viețile unor oameni la multe decenii după ce s-au produs.
O călătorie în Rusia care începe ca o reuniune de familie
Olga decide să călătorească împreună cu tatăl său la Asha, orașul în care acesta a copilărit.
Localitatea se află în sudul Munților Ural, departe de Moscova și de marile centre turistice ale Rusiei.
Este un oraș industrial, cu o uzină metalurgică, blocuri construite în perioada sovietică și un monument al lui Lenin care continuă să ocupe un loc important în spațiul public.
Tatăl regizoarei nu mai revenise acasă de foarte mult timp.
Legăturile cu familia rămasă în Rusia se întrerupseseră aproape complet.
Pentru Olga, călătoria reprezintă șansa de a-și cunoaște rudele și de a recupera o parte a propriei identități.
Pentru tatăl său, întoarcerea este mult mai complicată.
Locurile îi sunt familiare, dar amintirile nu sunt neapărat plăcute.
Regizoarea descoperă că nostalgia nu funcționează întotdeauna așa cum ne imaginăm.
Un om poate privi ani întregi fotografii ale orașului natal, poate povesti despre copilărie și poate dori să revadă locurile în care a crescut.
Dar, ajuns acolo, poate descoperi că ceea ce își amintea și ceea ce găsește nu mai coincid.
Este una dintre primele contradicții pe care filmul le explorează.
Întoarcerea acasă nu înseamnă obligatoriu regăsirea liniștii.
Uneori, înseamnă confruntarea cu lucrurile de care ai încercat să te îndepărtezi.
Ce ascundeau scrisorile unei femei care credea în comunism
Bunica Olgăi făcea parte din generația care a crescut și a trăit în interiorul sistemului sovietic.
Credea în idealurile prezentate de propaganda oficială.
Credea în promisiunile comunismului, în egalitatea dintre cetățeni și în imaginea unei societăți construite pentru binele colectiv.
Viața reală nu semăna însă întotdeauna cu această imagine.
Scrisorile descoperite de nepoată dezvăluie problemele personale ale unei femei care încerca să-și construiască existența într-un sistem rigid, în care individul era adesea subordonat intereselor statului.
Pentru Olga, lectura documentelor ridică întrebări dificile.
Cât din tragedia bunicii poate fi explicat prin experiențele personale?
Cât a contat mediul social și politic în care a trăit?
Și cât de mult a influențat această moarte viața generațiilor următoare?
Regizoarea nu poate demonstra că regimul sovietic a provocat direct tragedia familiei.
Nici nu încearcă să reducă o viață întreagă la o singură explicație.
În schimb, urmărește relația dintre experiența individuală și contextul istoric.
Într-o societate în care oamenii erau învățați să-și subordoneze interesele personale obiectivelor colective, suferința individuală putea rămâne ascunsă.
Iar tăcerea devenea, uneori, o modalitate de supraviețuire.
O familie în care tragediile se repetă
Pe măsură ce începe să discute cu rudele din Rusia, Olga descoperă că moartea bunicii nu reprezintă un episod izolat.
Istoria familiei cuprinde și alte tragedii, întinse pe mai multe generații.
Unele sunt legate de experiența războaielor. Altele de dificultăți personale, de rupturi familiale și de pierderi despre care oamenii au preferat să nu vorbească.
Există experiențe care par să reapară, sub forme diferite, de la o generație la alta.
Aceasta devine una dintre temele centrale ale documentarului.
Cum se transmite trauma într-o familie?
Prin poveștile spuse copiilor?
Prin lucrurile despre care părinții refuză să vorbească?
Prin comportamente, frici și reacții pe care generațiile mai tinere ajung să le preia fără să le cunoască originea?
Olga nu caută răspunsuri exclusiv în documente.
Le caută și în relațiile dintre oamenii pe care îi întâlnește.
În felul în care rudele își amintesc aceleași evenimente.
În diferențele dintre poveștile lor.
Și, mai ales, în momentele în care nimeni nu dorește să răspundă.
Pentru că uneori cea mai importantă informație dintr-o conversație nu este ceea ce se spune.
Este ceea ce rămâne nespus.
Rusia invadează Ucraina. O familie abia reunită se destramă din nou
Când Olga începe filmările, proiectul avea o direcție relativ clară.
Voia să descopere trecutul familiei și, dacă era posibil, să refacă legăturile dintre tatăl său și rudele rămase în Rusia.
Dar în februarie 2022, Rusia declanșează invazia pe scară largă împotriva Ucrainei.
Din acel moment, documentarul capătă o dimensiune politică pe care regizoarea nu o anticipase la început.
Rudele care încercau să se apropie unele de altele ajung să trăiască într-o societate dominată de propaganda de război, cenzură și teamă.
Diferențele de opinie devin tot mai greu de depășit.
Pentru Olga, situația este deosebit de complicată.
Familia sa are rădăcini în Republica Moldova, Rusia și Ucraina.
Oamenii apropiați trăiesc de ambele părți ale unui conflict care a rupt numeroase legături familiale.
Războiul nu mai este doar o știre urmărită la televizor.
Intră în conversațiile dintre rude.
Modifică felul în care acestea comunică.
Și face ca unele întâlniri să devină imposibile.
Regizoarea a povestit ulterior că, în timpul cercetărilor, a avut inclusiv probleme cu autoritățile ruse, fiind reținută și obligată să părăsească țara.
Astfel, călătoria începută pentru recuperarea trecutului ajunge să documenteze o nouă ruptură istorică.
Exact în momentul în care familia încearcă să repare o despărțire veche de decenii, politica o desparte din nou.
De ce oamenii pot avea amintiri complet diferite despre aceeași țară
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale documentarului este relația cu memoria Uniunii Sovietice.
Pentru Olga, născută în 1991, comunismul reprezintă în mare parte o experiență transmisă prin poveștile părinților, documente și imagini de arhivă.
Pentru tatăl său, Uniunea Sovietică a fost realitatea în care a crescut.
Diferența este fundamentală.
Tatăl își poate aminti oamenii, locurile și experiențele personale din copilărie, chiar dacă nu dorește întoarcerea regimului politic.
Fiica încearcă să înțeleagă cum pot coexista aceste sentimente.
Cum poți detesta un sistem, dar să îți fie dor de viața pe care ai trăit-o în interiorul lui?
Cum poți condamna represiunea politică și, în același timp, să păstrezi amintiri frumoase despre tinerețe?
Pentru multe persoane care au trăit înainte de 1989, asemenea contradicții nu sunt deloc neobișnuite.
Oamenilor le poate fi dor de părinți, de prieteni și de propria tinerețe fără ca aceasta să însemne că își doresc revenirea dictaturii.
Filmul surprinde tocmai această diferență dintre nostalgia personală și nostalgia politică.
Iar în Rusia contemporană, unde trecutul sovietic este folosit frecvent pentru legitimarea unor obiective politice actuale, distincția devine foarte importantă.
Un documentar în care tăcerea este la fel de importantă ca dialogul
Olga Lucovnicova își construiește filmul pe trei niveluri.
Primul este realitatea prezentului: călătoria, întâlnirile cu rudele și conversațiile purtate în familie.
Al doilea este reprezentat de scrisorile bunicii, prin care o femeie dispărută cu mult înaintea realizării filmului capătă propria voce.
Al treilea este perspectiva regizoarei, care încearcă să interpreteze trecutul și să-l pună în relație cu prezentul.
Această construcție cinematografică permite confruntarea unor perspective diferite asupra acelorași evenimente.
Scrisorile exprimă lumea așa cum o vedea bunica.
Rudele își amintesc trecutul din propriile experiențe.
Olga privește toate aceste mărturii cu întrebările și valorile generației sale.
Niciuna dintre perspective nu poate explica singură întreaga poveste.
Un rol important îl are și apartamentul familiei din Asha.
Locuința nu reprezintă doar decorul întâlnirilor.
Este spațiul în care au crescut mai multe generații, în care s-au construit relații și în care au rămas urmele unor experiențe despre care oamenii vorbesc cu dificultate.
Camera insistă asupra acestui spațiu și asupra momentelor în care conversațiile se opresc.
Tăcerea devine astfel parte a narațiunii.
Nu este un gol care trebuie umplut neapărat cu explicații.
Este uneori chiar dovada faptului că anumite răni continuă să existe.
Olga Lucovnicova, regizoarea care a câștigat Ursul de Aur pentru un film despre propria copilărie
Olga Lucovnicova s-a născut în Republica Moldova, în 1991, și este stabilită în Belgia.
A studiat cinematografia la Chișinău, apoi a urmat programul internațional de masterat DocNomads, dedicat regiei de film documentar.
A devenit cunoscută internațional în 2021, când scurtmetrajul său „Nanu Tudor” a câștigat Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.
Filmul a primit ulterior și Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scurtmetraj european.
În „Nanu Tudor”, regizoarea revenea în casa familiei pentru a confrunta o traumă suferită în copilărie.
Era o poveste profund personală, construită în jurul unui subiect despre care ani întregi nu reușise să vorbească.
Filmul a impresionat prin curajul abordării și prin felul în care regizoarea folosea camera pentru a descoperi adevăruri ascunse în interiorul unei familii aparent obișnuite.
„Ultimele scrisori ale bunicii” continuă această preocupare pentru memoria personală.
Dar schimbă dimensiunea investigației.
De această dată, trecutul familiei nu poate fi separat de istoria Uniunii Sovietice și de realitatea războiului din Ucraina.
În paralel cu activitatea cinematografică, Olga Lucovnicova desfășoară cercetări doctorale în Belgia, fiind interesată de memoria și trauma generațiilor care au trăit în spațiul post-sovietic.
Premiat la festivaluri internaționale, filmul ajunge și în cinematografele din România
„Ultimele scrisori ale bunicii” reprezintă debutul în lungmetraj documentar al Olgăi Lucovnicova.
Filmul a avut premiera mondială la Festival dei Popoli din Italia, unde a primit o mențiune specială a juriului.
Ulterior, a fost prezentat la festivalul internațional MOLDOX, din Republica Moldova, unde a primit premiul Green Vine.
Documentarul a fost inclus și în programul One World Romania 2026.
Producția este o coproducție internațională între România, Republica Moldova, Belgia și Olanda.
Printre producători se numără Ada Solomon, Frederik Nicolai, Annabel Verbeke, Denis Vaslin și Virgiliu Mărgineanu.
Filmul a fost realizat pe parcursul mai multor ani, perioadă în care proiectul s-a transformat considerabil.
Ceea ce începuse ca o investigație asupra trecutului unei familii a devenit și mărturia felului în care un nou război poate modifica relațiile dintre oamenii obișnuiți.
După participarea la festivaluri, documentarul are programată și lansarea în cinematografele din România, în luna noiembrie.
Publicul de la Sibiu are însă ocazia să îl vadă mai devreme și să discute direct cu regizoarea.
O poveste care poate fi înțeleasă și de familiile din Sibiu
Deși acțiunea se desfășoară în Republica Moldova și Rusia, documentarul vorbește despre experiențe care nu sunt deloc străine publicului sibian.
Și în județul Sibiu există numeroase familii despărțite de evenimentele politice ale secolului trecut.
Unii oameni au fost deportați.
Alții au ajuns în închisori politice.
Numeroși locuitori au emigrat, în special din comunitățile săsești, lăsând în urmă rude și locuri de care au continuat să fie legați.
Pentru multe familii, istoria nu a fost transmisă prin relatări complete.
Au rămas scrisori, fotografii și fragmente de amintiri.
Au rămas întrebări despre motivele plecării, despre deciziile luate în condiții dificile și despre lucrurile pe care părinții sau bunicii nu au dorit să le povestească.
Experiențele istorice nu sunt identice cu cele prezentate în film.
Dar există o asemănare importantă.
În toate aceste situații, marile decizii politice ajung să influențeze relații de familie care continuă mult după schimbarea regimurilor.
Și poate cea mai dificilă moștenire nu este întotdeauna cea materială.
Este obligația generațiilor următoare de a încerca să înțeleagă lucrurile despre care cei dinainte au preferat să tacă.
Putem înțelege trecutul fără să-l transformăm într-o justificare a prezentului?
„Ultimele scrisori ale bunicii” pune o întrebare importantă și pentru societatea actuală.
Cum putem privi cu empatie oamenii care au trăit într-un sistem autoritar fără să justificăm sistemul respectiv?
Olga Lucovnicova încearcă să înțeleagă de ce bunica sa credea în idealurile comuniste.
De ce tatăl ei păstrează amintiri contradictorii despre Uniunea Sovietică.
Și de ce rudele rămase în Rusia pot avea interpretări atât de diferite asupra războiului din Ucraina.
Documentarul nu solicită spectatorului să accepte propaganda sau să relativizeze agresiunea militară.
Dar arată că înțelegerea trecutului presupune și capacitatea de a asculta oameni ale căror experiențe și convingeri diferă radical de ale noastre.
Este o distincție esențială.
Poți înțelege de ce cineva a ajuns să creadă într-o anumită ideologie fără să fii de acord cu aceasta.
Poți recunoaște suferința unor oameni fără să transformi suferința într-o justificare politică.
Și poți condamna războiul fără să confunzi fiecare cetățean rus cu deciziile conducerii de la Kremlin.
Aceasta este una dintre dimensiunile care fac filmul relevant în actualul context european.
Un film despre memoria care nu dispare odată cu oamenii
În centrul documentarului rămâne însă bunica.
O femeie care a murit cu mult înainte ca nepoata sa să poată vorbi cu ea.
Nu mai poate răspunde la întrebări.
Nu își mai poate explica alegerile.
Nu poate confirma sau contrazice poveștile pe care ceilalți membri ai familiei le spun despre viața sa.
Au rămas doar scrisorile.
Iar Olga încearcă să construiască din ele imaginea unui om pe care nu l-a cunoscut.
Este o încercare inevitabil incompletă.
Pentru că orice poveste de familie conține lucruri care nu mai pot fi recuperate.
Dar tocmai această incompletitudine dă forță documentarului.
Regizoarea nu promite că la final va descoperi toate răspunsurile.
În schimb, demonstrează că întrebările pot deveni la fel de importante ca răspunsurile.
Și că uneori simplul gest de a deschide o cutie cu scrisori poate schimba felul în care o familie își înțelege trecutul.
Două proiecții la Sibiu. Olga Lucovnicova participă la ambele întâlniri cu publicul
„Ultimele scrisori ale bunicii” este o producție din 2025, cu o durată de 94 de minute, inclusă în Competiția Central și Est-Europeană a Astra Film Festival 2026.
Filmul face parte și din secțiunea tematică „Se poate vindeca trauma transgenerațională?”.
La Sibiu sunt programate două proiecții:
Joi, 22 octombrie, ora 18:00 – Astra Film Cinema.
Proiecția va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu regizoarea Olga Lucovnicova, moderată de Adrian Demian-Groza.
Sâmbătă, 24 octombrie, ora 16:00 – Astra Film Cinema.
Și această proiecție va fi urmată de o întâlnire cu Olga Lucovnicova, moderată de istoricul Valer Simion Cosma.
Pentru spectatorii interesați de istoria comunismului, relațiile dintre generații, Republica Moldova și consecințele războiului din Ucraina, documentarul reprezintă una dintre recomandările importante ale festivalului.
Dar filmul poate fi urmărit și dintr-o perspectivă mult mai personală.
Pentru că aproape fiecare familie păstrează lucruri despre care nu s-a vorbit niciodată până la capăt.
Uneori într-o cutie de scrisori.
Alteori într-un album de fotografii.
Și, foarte des, în amintirile unor oameni care pleacă înainte să apucăm să le punem întrebările potrivite.
Bilete oficiale Astra Film Festival:
22 octombrie, ora 18:00 – Astra Film Cinema, Q&A cu regizoarea:
Cumpără bilet pentru 22 octombrie
24 octombrie, ora 16:00 – Astra Film Cinema, Q&A cu regizoarea:
Cumpără bilet pentru 24 octombrie
