Statul face ordine în construcții: majorează impozite, impune proceduri și cere intrarea în legalitate. Dar aceeași rigoare trebuie să ajungă și în primăriile care întârzie documentațiile oamenilor. Iar noul Cod al urbanismului trebuie aplicat cu respectarea unei reguli constituționale: legea dispune pentru viitor.
În România, reforma ajunge foarte repede la buzunarul cetățeanului. Mai greu ajunge la răspunderea instituției.
Noul Cod al amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, intrat în vigoare la 25 august 2026, a adus o avalanșă de informații despre proprietari care riscă impozite duble pentru balcoane închise fără autorizație, despre construcții fără acte și costuri suplimentare pentru intrarea în legalitate.
Mesajul care ajunge la oameni este simplu: statul a schimbat legea, iar tu trebuie să plătești.
Din această prezentare lipsește însă întrebarea esențială: ce anume sancționează statul, pentru ce perioadă și în baza cărei legi?
Constituția nu a fost abrogată odată cu vechile legi ale urbanismului
Articolul 15 alineatul (2) din Constituția României este clar: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
O lege nouă nu poate introduce o sancțiune mai severă și apoi să o trimită în trecut, asupra unei fapte deja consumate. Faptul că administrația descoperă astăzi o lucrare executată cu douăzeci de ani în urmă nu înseamnă că lucrarea a fost făcută astăzi.
Pentru un balcon închis în anul 2000 trebuie stabilit ce obligații existau atunci, dacă au fost încălcate, când s-a încheiat lucrarea și ce consecințe juridice mai pot fi aplicate. Inclusiv problema prescripției trebuie analizată.
Nu rezolvi toate acestea spunând că avem un cod nou.
Desigur, nici proprietarul nu poate transforma vechimea unei construcții în autorizație. Trecerea timpului nu ține locul tuturor documentelor necesare. Dar statul trebuie să aplice legea corespunzătoare situației respective, cu toate garanțiile și limitele ei.
O administrație care cere legalitate trebuie să înceapă prin a o respecta.
Unde se termină impozitul și unde începe pedeapsa?
Aici trebuie făcută o distincție, chiar dacă strică simplitatea titlurilor alarmiste.
Un impozit nou, aplicat pentru viitor unei clădiri vechi, nu este automat retroactiv. Altfel, nicio modificare a impozitelor pe proprietate nu ar mai putea exista pentru locuințele deja construite.
Articolul 301 alineatul (11) din noul cod prevede majorarea cu 100% a impozitului în situațiile descrise de lege, de la constatarea construirii neautorizate până la regularizare sau desființarea lucrărilor.
Prin urmare, nu putem declara din start că orice asemenea majorare încalcă principiul neretroactivității.
Dar putem și trebuie să cerem explicații. Se aplică o obligație fiscală pentru viitor sau se încearcă pedepsirea unei fapte vechi printr-un mecanism fiscal? Cum este justificat nivelul poverii? Cum sunt tratate situațiile juridice diferite? Ce se întâmplă cu proprietarul care a cumpărat locuința cu modificările deja făcute?
Constituția impune și așezarea justă a sarcinilor fiscale. Discuția despre echitate și proporționalitate nu se încheie în momentul în care statul a ales denumirea de „impozit”.
Cetățeanul trebuie să știe exact pentru ce plătește. Iar autoritatea trebuie să poată explica de ce măsura aplicată în cazul lui respectă Constituția.
Primăriile aveau termene și înainte. De ce nu le respectau?
Să nu prezentăm termenele din noul cod ca pe o invenție salvatoare. Primăriile aveau obligația să răspundă la timp și înainte de 25 august 2026.
Legea nr. 50/1991 prevedea, la articolul 6 alineatul (2), eliberarea certificatului de urbanism în cel mult 15 zile lucrătoare de la înregistrarea cererii. Acest termen exista din 2019. Pentru autorizația de construire, articolul 7 stabilea, ca regulă, cel mult 30 de zile, pe baza documentației cerute de lege.
Pentru aceste două documente, noul cod păstrează, în esență, repere pe care administrația trebuia să le respecte deja.
Nici la PUZ nu exista libertatea de a ține dosarul la nesfârșit. Articolul 56 alineatul (6) din Legea nr. 350/2001 obliga primarul să promoveze documentația completă, cu avizele și condițiile legale îndeplinite, în vederea aprobării, în maximum 30 de zile de la înregistrare.
Alineatul (7) impunea consiliului local să aprobe sau să respingă documentația în maximum 45 de zile de la finalizarea dezbaterii publice și înaintarea documentelor prevăzute de lege.
Erau termene pentru etape distincte. Nu însemnau că orice PUZ trebuia aprobat în 45 de zile, indiferent de conținut și de stadiul procedurii. Dar însemnau că administrația avea obligații măsurabile.
Prin urmare, întrebarea pentru primăriile din județul Sibiu este directă: acolo unde termenele au fost depășite nejustificat, ce a împiedicat respectarea legii vechi și ce garanție avem că va fi respectată cea nouă?
Lipsa personalului? Organizarea deficitară? Documentații incomplete? Întârzieri la avizatori?
Fiecare explicație trebuie demonstrată pe traseul dosarului. Nu putem pune toate întârzierile în sarcina primăriei, dar nici nu putem accepta ca instituția să se ascundă în spatele formulei „este în lucru”.
Lipsa noului cod nu putea justifica încălcarea termenelor deja prevăzute de lege.
Un an sau doi de așteptare trebuie explicați
Când un cetățean sau o companie reclamă că așteaptă unul ori doi ani pentru o documentație, administrația trebuie să arate ce s-a întâmplat în acel interval.
Cât a durat elaborarea proiectului? Când a fost complet dosarul? Ce aviz a lipsit? Cine trebuia să îl emită? Cât timp a rămas documentația fără nicio operațiune?
Durata întregii proceduri trebuie separată de întârzierea imputabilă instituției. Altfel, și critica, și apărarea primăriei rămân vorbe.
Primăriile din județul Sibiu ar trebui să publice situația documentațiilor restante: câte sunt, de când așteaptă, în ce etapă se află și care este motivul fiecărei depășiri de termen. Separat pentru certificate, autorizații și documentații de urbanism.
Atunci am vedea unde solicitantul nu și-a îndeplinit obligațiile și unde instituția nu și-a făcut treaba.
Un proiect nelegal trebuie respins motivat. Un dosar incomplet trebuie completat. O cerere care îndeplinește condițiile trebuie soluționată în termen.
Niciuna nu trebuie uitată într-un sertar.
Cetățeanul pierde bani. Instituția îi cere răbdare
Pentru o familie, amânarea unei autorizații poate însemna încă un an de chirie. Pentru o companie, poate însemna finanțare pierdută, investiție blocată și locuri de muncă amânate. Pentru amândoi, poate însemna proiecte refăcute și costuri mai mari.
În timp ce dosarul așteaptă, prețurile nu stau pe loc.
Timpul consumat la ghișeu are un cost. Faptul că acel cost nu apare în bugetul primăriei nu îl face să dispară.
Să luăm și situația unui proprietar care cere regularizarea, depune documentația completă și îndeplinește condițiile legale. Primăria întârzie nejustificat. Cine suportă povara fiscală suplimentară aferentă acestei așteptări?
Omul a făcut ce i s-a cerut. Instituția nu. Este echitabil ca tot omul să plătească?
Autoritățile trebuie să explice cum este protejat solicitantul de consecințele pasivității administrative. Nu este suficient să îi arate unde se achită taxa.
Codul prevede și contravenții pentru anumite încălcări ale termenelor de către responsabilii administrației. Vrem să vedem aplicate și aceste prevederi, cu aceeași hotărâre cu care sunt prezentate consecințele pentru proprietari.
Întârzierea primăriei nu îi dă cetățeanului dreptul să construiască ilegal. Dar nici abaterea cetățeanului nu îi dă primăriei dreptul să încalce termenele.
Avem nevoie de ordine în construcții, de protejarea patrimoniului și de clădiri sigure. Tocmai de aceea, regulile trebuie aplicate riguros, inclusiv în privința efectelor lor în timp.
O lege nouă nu poate pedepsi mai aspru trecutul doar pentru că administrația l-a descoperit târziu. Iar schimbarea legislației nu șterge întârzierile instituțiilor.
Înainte să-i sancționeze pe oameni pentru lipsa actelor, statul trebuie să sancționeze și primăriile care nu le eliberează la timp. Din oficiu, fără sesizarea cetățeanului.
