Există un lucru pe care România nu l-a pierdut niciodată: omenia oamenilor. Există însă un lucru pe care statul român pare că îl pierde tot mai des: umanitatea.
În ultimele zile, după descinderile DIICOT din localitatea Dumbrava, județul Bihor, peste 400 de persoane vulnerabile au fost relocate în toată țara. În județul Sibiu au ajuns 42 dintre ele. Oameni bătrâni, bolnavi, cu dizabilități, fără familie sau abandonați de ani de zile. Dincolo de ancheta penală, care trebuie să își urmeze cursul și să stabilească eventualele fapte și vinovății, rămâne o întrebare incomodă: unde era statul român înainte ca acești oameni să ajungă acolo?
Este ușor să descinzi cu mascații. Este mult mai greu să construiești un sistem social care să nu lase oamenii fără alternativă.
În România ultimilor ani am văzut de nenumărate ori cum, în momentele de criză, oamenii obișnuiți au reacționat mai repede decât instituțiile. În pandemie, voluntarii au dus mâncare bătrânilor izolați. După izbucnirea războiului din Ucraina, mii de familii și-au deschis casele pentru refugiați, fără licențe, fără standarde, fără proceduri și fără finanțare. Au oferit un pat, o farfurie cu mâncare și o îmbrățișare.
Nimeni nu i-a întrebat atunci dacă dormitorul respectă standardele europene sau dacă meniul era avizat de un nutriționist. Nimeni nu le-a cerut câte băi există la un anumit număr de persoane. Pentru că atunci conta omul.
Paradoxul este că, atunci când aceeași solidaritate apare în domeniul asistenței sociale, statul pare să vadă mai întâi hârtiile și abia apoi oamenii.
România are astăzi unele dintre cele mai stufoase și birocratice standarde minime pentru serviciile sociale. Mii de pagini de norme, proceduri, registre, metodologii și obligații. Pe hârtie, aproape totul pare perfect.
În realitate, mii de persoane vulnerabile stau pe liste de așteptare. Familiile nu găsesc locuri în centre. Furnizorii privați supraviețuiesc cu greu. Finanțările sunt insuficiente, iar costurile reale depășesc cu mult subvențiile acordate de stat.
Mai grav este că însuși statul nu reușește să respecte întotdeauna standardele pe care le impune altora. Centre publice supraaglomerate, lipsă de personal, infrastructură învechită și servicii insuficiente sunt realități cunoscute de ani întregi.
Și atunci apare întrebarea firească: dacă statul nu poate oferi suficiente servicii sociale, dacă nu are suficiente locuri, dacă nu are suficienți angajați și nici suficiente fonduri, cu ce autoritate morală îi condamnă pe cei care încearcă să umple acest gol?
Asta nu înseamnă că legea trebuie ignorată sau că eventualele abuzuri trebuie tolerate. Dimpotrivă. Orice faptă penală trebuie investigată și sancționată. Dar există o diferență uriașă între a pedepsi încălcarea legii și a confunda solidaritatea cu infracționalitatea.
În ultimele zile s-a vorbit mult despre oameni mutați dintr-un centru în altul. Mai puțin despre faptul că, în multe județe, inclusiv în Sibiu, sistemul social funcționează deja aproape de limita capacității. Cei 42 de beneficiari relocați au fost primiți prin efortul unor instituții și al unor furnizori care și înainte funcționau la limită.
Problema nu începe la Dumbrava. Problema începe în momentul în care un om vulnerabil nu mai are unde merge.
Statul român pare să fi devenit expert în controale, comisii, verificări și comunicate. Din ce în ce mai rar îl vedem însă excelând la ceea ce ar trebui să fie misiunea lui fundamentală: protejarea cetățeanului.
Poate că adevărata întrebare nu este cine a construit o rețea de ajutor pentru oameni aflați în nevoie. Românii au făcut asta de fiecare dată când statul a lipsit. Au făcut-o în pandemie. Au făcut-o pentru refugiații din Ucraina. Au făcut-o după inundații, incendii și cutremure. O vor face și mâine, dacă va fi nevoie.
Întrebarea este alta.
Când și-a pierdut statul român umanitatea?
Poate în ziua în care a început să creadă că o ștampilă valorează mai mult decât un gest de compasiune. Că un dosar este mai important decât un om. Că respectarea unei proceduri este suficientă chiar și atunci când, la capătul ei, cineva rămâne singur.
Iar până când această ordine a valorilor nu se va schimba, România va continua să fie salvată nu de instituții, ci de oamenii care, în ciuda tuturor obstacolelor, încă aleg să fie… oameni.
