România pare să trăiască într-o criză politică permanentă. Guverne fragile, conflicte între partide, măsuri economice contestate, nemulțumire socială și o administrație care transmite tot mai des impresia că improvizează. În tot acest peisaj, românii au așteptat ca președintele Nicușor Dan să fie factorul de echilibru. Până acum, imaginea este însă alta: aceea a unui șef de stat care pare depășit de ritmul și complexitatea funcției.
Președinția României nu este o instituție care guvernează zilnic, dar este instituția care trebuie să ofere direcție, autoritate și încredere. În momente dificile, oamenii caută un lider care să explice, să medieze și să își asume decizii. În schimb, Nicușor Dan lasă impresia că este mai degrabă un observator decât un conducător.
Aceeași lipsă de fermitate se vede și în politica internă. În loc să impună o agendă prezidențială clară, să forțeze dialogul între actorii politici și să transmită un mesaj coerent către societate, președintele pare să reacționeze mereu după ce evenimentele s-au produs. În politică, cine reacționează permanent pierde inițiativa.
Nici în politica externă debutul mandatului nu inspiră încredere. România are nevoie de parteneriate solide cu aliații occidentali, iar apartenența la NATO și Uniunea Europeană nu este pusă în discuție. Tocmai de aceea însă, fiecare gest diplomatic trebuie cântărit atent prin prisma interesului național.
Recent, România s-a numărat printre statele care au semnat declarația comună prin care sunt reafirmate concluziile arbitrajului internațional din 2016 privind Marea Chinei de Sud și sunt criticate pretențiile maritime extinse ale Chinei.
Problema nu este dezbaterea juridică din Marea Chinei de Sud și nici faptul că România își respectă angajamentele alături de aliați. Întrebarea legitimă este alta: ce câștigă concret România din implicarea într-un dosar aflat la mii de kilometri distanță, într-un moment în care economia românească are nevoie de investiții, piețe de export și relații comerciale echilibrate inclusiv cu China? Diplomația înseamnă apărarea interesului național, nu doar bifarea unor declarații internaționale.
În același timp, în România continuă problemele care afectează direct cetățenii: deficitul bugetar, investițiile întârziate, administrația blocată și tensiunile politice interne. Despre acestea se vorbește prea puțin de la Cotroceni.
Nicușor Dan a câștigat alegerile mizând pe imaginea unui om serios, echilibrat și competent. Însă una este să administrezi un oraș și cu totul alta este să conduci un stat aflat într-un context geopolitic și economic extrem de complicat. Funcția prezidențială cere nu doar onestitate și bună-credință, ci și autoritate, instinct politic și capacitatea de a anticipa.
România nu are nevoie de un președinte care doar constată. Are nevoie de unul care conduce, explică și își asumă responsabilitatea. Iar dacă primele luni ale mandatului vor deveni modelul pentru următorii ani, riscul este ca instituția prezidențială să devină tot mai puțin relevantă într-o perioadă în care țara are nevoie, mai mult ca oricând, de leadership.
PS: Ați observat și voi cât de des se împiedică președintele României?….
