Într-un sat din Bistrița-Năsăud, oamenii se adună la înmormântări, groparii discută despre moarte ca despre o meserie obișnuită, iar frizeria devine locul în care se spun povești despre cei plecați. Printre bocete apar glume, amintiri și conversații despre viața de zi cu zi. De undeva, din apropiere, se aude trenul care trece fără să oprească. Documentarul „În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată”, realizat de Vlad Petri, surprinde o lume rurală în care moartea nu este ascunsă, ci face parte din existența comunității. Filmul va avea două proiecții la Astra Film Festival Sibiu, pe 19 și 21 octombrie.
În satele Transilvaniei, înmormântarea a fost întotdeauna mai mult decât despărțirea de un om.
Este momentul în care se întorc acasă cei plecați la oraș sau în străinătate. Când vecinii intră unii în casele altora, când rude care nu s-au mai văzut de ani întregi se întâlnesc și când poveștile despre cel dispărut se amestecă inevitabil cu discuțiile despre cei rămași în viață.
Regizorul Vlad Petri a ales să documenteze tocmai această realitate.
A filmat în zona satelor Telciu, Telcișor și Romuli, din județul Bistrița-Năsăud, urmărind ritualurile funerare și oamenii care participă la ele.
Rezultatul nu este un film despre moarte în sensul convențional al cuvântului.
Este un film despre viață, văzută din perspectiva unui moment în care oamenii sunt obligați să accepte că nimic nu durează pentru totdeauna.
Groparii, frizerul și oamenii care știu toate poveștile satului
Personajele documentarului nu sunt alese pentru că ar avea biografii spectaculoase.
Sunt oameni obișnuiți.
Groparii satului, care trebuie să pregătească locurile de veci și care discută despre meseria lor cu un firesc greu de înțeles pentru cineva din afara comunității.
Frizerul, în a cărui prăvălie se adună bărbații pentru a vorbi despre tot ceea ce se întâmplă în localitate.
Femeile care păstrează cântecele funerare și le interpretează la înmormântări.
Rudele și vecinii care participă la priveghi.
Vlad Petri îi urmărește fără să transforme fiecare întâlnire într-un interviu.
Aceasta este una dintre principalele calități ale documentarului.
Oamenii nu sunt obligați să explice în permanență ce fac și de ce fac acel lucru. Nu există un prezentator care să transforme fiecare obicei într-o lecție de etnografie.
Camera îi lasă să vorbească.
Iar din conversațiile lor începe să se contureze imaginea unei comunități în care moartea reprezintă, paradoxal, unul dintre momentele cele mai importante ale vieții sociale.
La o înmormântare se poate și râde
Pentru spectatorii obișnuiți cu documentare grave, construite exclusiv în jurul suferinței, filmul poate reprezenta o surpriză.
Vlad Petri nu elimină umorul.
Dimpotrivă.
În mijlocul discuțiilor despre moarte apar glume, ironii și întâmplări povestite cu haz.
Uneori, oamenii par să râdă tocmai pentru că se află atât de aproape de o experiență dureroasă.
Este o observație importantă despre felul în care comunitățile rurale gestionează pierderea.
Moartea nu înseamnă numai plâns.
Înseamnă și povestire.
Oamenii își amintesc ce spunea cel dispărut, ce obiceiuri avea, cu cine se certa și ce întâmplări amuzante a lăsat în urmă.
Din asemenea conversații se reconstruiește, pentru câteva ore, o viață întreagă.
Umorul nu reprezintă neapărat lipsă de respect față de cel mort.
Poate fi o formă de apărare în fața unei realități pe care nimeni nu o poate schimba.
Documentarul surprinde tocmai această trecere neașteptată de la tristețe la râs și înapoi.
Trenul trece. Satul rămâne. Dar pentru cât timp?
Titlul filmului are o semnificație care depășește simpla prezență a unei linii ferate.
Trenul traversează zona fără să oprească.
Într-un asemenea peisaj, el poate deveni simbolul unei lumi care se mișcă mai repede decât comunitatea aflată în apropiere.
Oamenii pleacă. Tinerii se mută în orașe sau în străinătate. Cei vârstnici dispar, unul câte unul.
Satul continuă să existe, dar se schimbă.
Uneori aproape pe nesimțite.
Trenul reprezintă această mișcare neîntreruptă.
Nu așteaptă pe nimeni.
Nu oprește pentru a participa la o înmormântare.
Și nu încetinește pentru a-i lăsa pe oameni să-și ia rămas-bun.
În contrast, ritualurile funerare obligă întreaga comunitate să se oprească.
Pentru câteva ore sau zile, timpul capătă un alt ritm.
Oamenii lasă deoparte munca și drumurile zilnice pentru a participa la despărțirea de cineva.
Este una dintre cele mai puternice opoziții ale filmului: între lumea modernă, care se deplasează permanent, și comunitatea tradițională, care încă mai știe să se adune.
O cinematografie care are răbdare cu oamenii
Vlad Petri semnează atât regia, cât și imaginea documentarului.
Stilul ales este unul observațional, cu cadre statice și o cameră care nu încearcă să dramatizeze artificial fiecare moment.
Spectatorul are timp să privească locurile, expresiile oamenilor și gesturile care însoțesc ritualurile.
Această răbdare este importantă.
Într-un documentar despre înmormântări, tentația ar fi să insiști asupra lacrimilor și asupra momentelor de maximă intensitate emoțională.
Petri caută însă și ceea ce se întâmplă între aceste momente.
Discuțiile aparent banale.
Pregătirile.
Drumurile până la cimitir.
Munca celor care sapă mormintele.
Oamenii care stau de vorbă la frizerie.
Sunt detalii prin care un sat începe să capete personalitate.
Montajul realizat de Maria Bălănean contribuie la această construcție. Secvențele filmate în momente diferite sunt puse împreună astfel încât înmormântarea devine o experiență colectivă, nu doar un eveniment izolat.
Muzica semnată de Bogdan-Radu Dumitru, în care instrumentele de suflat au un rol important, completează atmosfera.
Nu este un film care să caute spectaculosul cu orice preț.
Își găsește forța tocmai în lucrurile pe lângă care trecem zilnic fără să le observăm.
O lume care încă există și în satele județului Sibiu
Pentru publicul sibian, documentarul poate avea o semnificație specială.
În numeroase sate din Mărginimea Sibiului, de pe Valea Hârtibaciului sau din nordul județului, înmormântările păstrează încă o importantă dimensiune comunitară.
Obiceiurile diferă de la o localitate la alta.
Există tradiții specifice românilor, sașilor și altor comunități care au locuit de-a lungul timpului în Transilvania.
Dar ideea centrală rămâne asemănătoare: moartea unui membru al comunității îi privește, într-o anumită măsură, pe toți.
Oamenii participă la priveghi, ajută familia și își asumă diferite responsabilități legate de organizarea înmormântării.
Pentru generațiile mai vârstnice, aceste lucruri sunt firești.
Pentru tinerii care trăiesc în orașe, ele pot părea tot mai îndepărtate.
În același timp, multe sate din județul Sibiu se confruntă cu depopularea, îmbătrânirea populației și schimbarea relațiilor dintre oameni.
Comunitățile care altădată participau împreună la aproape toate evenimentele importante au devenit mai dispersate.
Iar înmormântarea rămâne uneori unul dintre puținele momente în care cei plecați revin în număr mare acasă.
Din această perspectivă, filmul lui Vlad Petri nu documentează doar tradiții.
Documentează un mod de organizare a comunității care se transformă chiar sub ochii noștri.
Vlad Petri, regizorul care privește istoria prin oamenii obișnuiți
Vlad Petri este unul dintre documentariștii români remarcați în ultimii ani pe plan internațional.
Primul său lungmetraj, „București, unde ești?”, a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam.
Filmul urmărea protestele din România și relația complicată dintre cetățeni, politică și schimbarea socială.
În 2023, Petri a realizat „Între revoluții”, documentar construit pornind de la corespondența dintre două femei, una din România și cealaltă din Iran, pe fundalul transformărilor politice din cele două țări.
Filmul a avut premiera la Festivalul de la Berlin, în secțiunea Forum, unde a primit premiul criticii internaționale FIPRESCI.
A fost ulterior prezentat și premiat în numeroase festivaluri.
În noul documentar, regizorul se îndepărtează de marile evenimente politice.
Nu mai urmărește revoluții, demonstrații sau conflicte ideologice.
Alege un sat.
Și un eveniment care se repetă de mii de ani: moartea unui om și despărțirea comunității de acesta.
Schimbarea de perspectivă este importantă.
Pentru că, uneori, transformările unei societăți pot fi înțelese la fel de bine urmărind o înmormântare într-un sat precum analizând o revoluție într-o capitală.
Un documentar remarcat la ZagrebDox
„În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată” a fost prezentat în 2026 în competiția regională a festivalului internațional ZagrebDox, din Croația.
Filmul a atras atenția inclusiv criticii europene de specialitate.
Cronica publicată de Cineuropa a remarcat felul în care Vlad Petri construiește o meditație despre viață și moarte fără să transforme cele două experiențe în adversare.
În satul filmat de regizor, ele coexistă.
Oamenii mor, dar ceilalți continuă să muncească, să se întâlnească și să glumească.
Aceasta poate fi și cea mai importantă concluzie a documentarului.
Viața nu se oprește în momentul în care cineva dispare.
Dar fiecare dispariție schimbă câte puțin comunitatea rămasă.
Un om pleacă.
O poveste se încheie.
Alte povești continuă.
De ce merită văzut la Sibiu
Într-un festival care propune documentare despre războaie, corupție, tehnologie, migrație și conflicte politice, filmul lui Vlad Petri reprezintă o experiență diferită.
Nu există un mare scandal care trebuie descoperit.
Nu există un politician care trebuie demascat.
Nu există nici măcar un conflict central în sensul convențional al cinematografiei.
Există însă o întrebare care îi privește pe toți spectatorii.
Ce rămâne dintr-un om după ce acesta dispare?
Pentru unii, răspunsul se află în fotografii, documente și obiectele păstrate de familie.
Pentru alții, în amintirile celor apropiați.
În satul filmat de Vlad Petri, memoria este păstrată și prin comunitate.
Prin poveștile spuse la frizerie, prin cântecele funerare și prin oamenii care continuă să-și amintească.
Filmul reprezintă și un avertisment discret despre pierderea acestei memorii colective.
Atunci când dispar oamenii care cunosc obiceiurile și poveștile locului, o parte din istoria comunității dispare odată cu ei.
De aceea, asemenea documentare pot avea și o valoare istorică importantă.
Ele păstrează imagini și sunete ale unei lumi care, peste câteva decenii, ar putea arăta complet diferit.
Două proiecții la Sibiu, pe 19 și 21 octombrie
Documentarul „În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată” este o producție românească din 2026, cu o durată de 65 de minute.
Filmul participă în Competiția România a Astra Film Festival 2026.
La Sibiu sunt programate două proiecții:
Luni, 19 octombrie, ora 18:00 – Sala Thalia.
Miercuri, 21 octombrie, ora 16:00 – Cinema City, Sala 5.
Ambele proiecții vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri la care este anunțat Valer Simion Cosma, istoric și cercetător implicat în documentarea filmului.
Publicul va putea afla mai multe despre comunitățile în care au avut loc filmările, tradițiile funerare și modul în care acestea continuă să influențeze viața satelor transilvănene.
Pentru sibienii interesați de tradiții, istorie locală, antropologie și film documentar, producția lui Vlad Petri este una dintre recomandările importante ale festivalului.
Pentru că spune o poveste pe care fiecare dintre noi o cunoaște într-o anumită măsură.
Trenul trece.
Oamenii vin și pleacă.
Iar cei rămași încearcă să păstreze vie amintirea celor care nu se mai întorc.
Bilete oficiale Astra Film Festival:
19 octombrie, ora 18:00 – Sala Thalia:
Cumpără bilet pentru 19 octombrie
21 octombrie, ora 16:00 – Cinema City, Sala 5:
Cumpără bilet pentru 21 octombrie
