Rachel Tâpârjan a fost adoptată din România și dusă în Marea Britanie când avea doar un an. Trei decenii mai târziu, pornește în căutarea familiei biologice și a surorilor de care fusese despărțită. Numai că întâlnirea cu trecutul nu aduce răspunsurile simple pe care le aștepta. „Atât de familiar”, documentarul româno-britanic selecționat în competiția principală CPH:DOX și premiat încă din etapa de dezvoltare la Cannes Docs, vorbește despre adopție, abandon și trauma care poate trece de la o generație la alta. Filmul mai poate fi văzut la Astra Film Festival Sibiu pe 24 octombrie.
Totul începe cu povestea altei femei.
Mihaela o contactează pe Rachel Tâpârjan pentru a o ajuta să-și găsească mama biologică. Amândouă au fost adoptate din România și amândouă cunosc golul lăsat de întrebările la care nimeni nu a răspuns în copilărie.
Cele două pornesc spre România.
Revin inclusiv la orfelinatul din care fuseseră adoptate.
Pentru Mihaela, este căutarea mamei.
Pentru Rachel, călătoria deschide însă o ușă pe care ani întregi încercase poate să o țină întredeschisă doar atât cât să poată privi înăuntru fără să intre.
Din acel moment, filmul se schimbă.
Nu mai este doar povestea unei adopții.
Devine investigația unei femei asupra propriei familii și asupra felului în care trecutul unor oameni pe care aproape nu i-a cunoscut poate continua să îi influențeze viața.
Adoptată în Marea Britanie după moartea copilului familiei
Biografia lui Rachel Tâpârjan face documentarul și mai dificil.
Familia britanică care a adoptat-o trecuse prin propria tragedie. Cu mai puțin de un an înainte, părinții adoptivi își pierduseră fiica de 14 ani într-o vacanță.
Apoi a apărut Rachel, copilul venit din România.
Primele sale momente în noua familie au fost prezentate chiar și de o televiziune locală britanică, într-o perioadă în care imaginile copiilor din orfelinatele românești circulau în întreaga lume.
Povestea părea să aibă toate elementele unui final fericit: un copil abandonat primește o familie, iar niște părinți care au trecut printr-o tragedie primesc șansa unui nou început.
Realitatea a fost mult mai complicată.
Când Rachel ajunge chiar ea la vârsta de 14 ani, relația cu familia adoptivă se rupe.
Urmează o adolescență instabilă, perioade în care doarme pe canapelele altora, lipsește de la școală și, în cele din urmă, ajunge în sistemul de protecție britanic.
Coincidența vârstei este imposibil de ignorat.
Fiica pierdută de părinții adoptivi avea 14 ani.
Rachel avea tot 14 ani când familia nu a mai putut continua să o crească.
Filmul încearcă să înțeleagă dacă asemenea legături dintre trecut și prezent sunt simple coincidențe sau urmele unor traume care nu au fost niciodată cu adevărat vindecate.
Surorile despre care aproape nu știa nimic
Întoarcerea în România o obligă pe Rachel să privească și spre familia biologică.
Începe să-și caute frații și surorile.
Fiecare întâlnire completează câte o bucată din poveste.
Dar fiecare răspuns produce alte întrebări.
Regizoarea descoperă că femeile din familia sa au trecut prin experiențe de abuz și exploatare și începe să observe asemănări tulburătoare între existențele lor și propriile alegeri făcute la mii de kilometri distanță.
Este unul dintre punctele în care „Atât de familiar” depășește cu mult tema adopțiilor internaționale din România anilor ’90.
Filmul întreabă dacă putem moșteni mai mult decât trăsături fizice.
Poate o traumă pe care copilul nu a cunoscut-o direct să se regăsească, peste ani, în felul în care acesta construiește relații, reacționează la abandon sau caută afecțiunea?
Știința, psihologia și experiențele personale nu oferă întotdeauna răspunsuri simple la asemenea întrebări.
Rachel nici nu încearcă să construiască o demonstrație medicală.
Își folosește propria viață ca teren de investigație.
Întâlnirea cu familia reală nu seamănă cu cea imaginată
Pentru un copil adoptat, familia biologică poate exista ani întregi doar în imaginație.
Cum arată mama?
De ce m-a lăsat?
Se gândește la mine?
Am frați?
M-ar recunoaște?
Fiecare întrebare permite construirea unei povești.
Iar povestea imaginată poate deveni uneori mai puternică decât realitatea.
Rachel ajunge în cele din urmă în fața oamenilor pe care i-a căutat.
Numai că întâlnirea nu poate reproduce scenariile construite în copilărie.
Realitatea vine cu oameni reali, cu propriile lor răni, justificări, tăceri și limite.
Acesta pare să fie unul dintre cele mai puternice puncte ale documentarului.
Găsirea familiei biologice nu înseamnă automat găsirea sentimentului de acasă.
O adresă poate fi identificată.
Un nume poate fi descoperit într-un document.
O persoană poate fi găsită.
Dar cei treizeci de ani care lipsesc dintre două vieți nu pot fi recuperați într-o singură întâlnire.
Mai multe actrițe sunt chemate să joace rolul mamei
Rachel Tâpârjan ia o decizie cinematografică neașteptată.
Atunci când realitatea nu îi oferă conversația pe care și-ar fi dorit să o poarte, folosește cinemaul.
Invită mai multe actrițe să ocupe scaunul mamei.
Nu avem astfel doar documentarul clasic în care un personaj își caută familia și camera îl urmărește.
Apare jocul.
Apare reconstrucția.
Apare posibilitatea ca lucrurile care nu au putut fi spuse în viața reală să fie încercate într-un spațiu controlat de regizoare.
Pentru un documentar, procedeul poate părea riscant.
Dar tocmai aici se află particularitatea filmului.
Rachel nu pretinde că aparatul de filmat poate recupera adevărul perfect.
Dimpotrivă, acceptă că memoria este incompletă, că imaginația umple golurile și că uneori avem nevoie să reconstruim simbolic o experiență pentru a putea trăi cu ea.
Camera nu mai este doar instrumentul prin care documentează familia.
Devine instrumentul prin care încearcă să se înțeleagă pe sine.
Povestea „orfanilor români” privită de unul dintre copiii adoptați
După 1989, imaginile din orfelinatele României au devenit unele dintre cele mai cunoscute reprezentări internaționale ale prăbușirii regimului Ceaușescu.
Copii legați de paturi, instituții supraaglomerate și condiții greu de imaginat au apărut pe televiziunile occidentale.
Au urmat mii de adopții internaționale.
Pentru publicul din Vest, povestea putea fi ușor redusă la o formulă simplă: copii salvați din România.
Numai că viețile lor nu s-au încheiat în momentul în care avionul a decolat spre Marea Britanie, Franța, Statele Unite sau alte țări.
Copiii au crescut.
Au început să pună întrebări.
Unii au dorit să se întoarcă în România.
Alții au căutat părinții biologici.
Pentru unii, adopția a însemnat șansa unei vieți pe care altfel probabil nu ar fi avut-o. Pentru alții, povestea a rămas legată și de abandon, identitate și dificultatea de a aparține complet unei singure lumi.
„Atât de familiar” este important tocmai fiindcă mută camera.
România nu mai este privită prin ochii reporterului occidental care intră într-un orfelinat în 1990.
Povestea este spusă de copilul care a fost luat de acolo.
Acum este adult.
Și are propriile întrebări.
Rachel Tâpârjan nu este doar personajul filmului
Rachel Tâpârjan este cineastă româno-britanică și cadru universitar în Marea Britanie.
Predă asistență socială la Teesside University, ceea ce adaugă o dimensiune aparte filmului.
Regizoarea cunoaște profesional mecanismele vulnerabilității, protecției copilului și intervenției sociale.
Dar în acest documentar teoria nu o poate proteja de propria biografie.
Rachel este, simultan, regizor, investigator și subiect.
Ea pune întrebările și tot ea trebuie să suporte răspunsurile.
Această suprapunere produce una dintre dificultățile majore ale filmului personal.
Cât de obiectiv poți fi atunci când investigația este despre tine?
Probabil că răspunsul este: nu poți.
Dar nici filmul nu pretinde acest lucru.
În locul falsei obiectivități apare asumarea perspectivei personale.
Regizoarea nu spune „iată adevărul despre adopție”.
Spune, în esență: aceasta este povestea mea și așa încerc să o înțeleg.
Filmul a ajuns în competiția principală CPH:DOX
„Atât de familiar” este primul lungmetraj documentar al lui Rachel Tâpârjan.
Proiectul a trecut însă printr-un parcurs important înainte de finalizare.
A fost dezvoltat în programul CIRCLE Women Doc Accelerator, a ajuns între finaliștii The Whickers Film & TV Funding Award și a fost prezentat în 2025 la Cannes Docs, unde a primit Chicken & Egg Vision Award.
În 2026, filmul a avut premiera mondială în competiția principală a CPH:DOX, unul dintre marile festivaluri internaționale dedicate documentarului.
A fost apoi prezentat și în România, inclusiv la TIFF și One World Romania.
Producția este realizată de Manifest Film din România și My Accomplice din Marea Britanie.
Imaginea este semnată de Andrei Oană, montajul de Alice Powell, iar producătoarele sunt Monica Lăzurean-Gorgan, Elena Martin și Aleksandra Bilić.
Trauma nu respectă granițele dintre generații
Astra Film Festival a inclus „Atât de familiar” într-un program dedicat traumei transgeneraționale.
Este probabil cea mai potrivită cheie de lectură.
Părinții pot încerca să ascundă anumite experiențe de copii.
Bunicii pot refuza să vorbească.
Familiile pot construi tăceri care durează zeci de ani.
Dar absența poveștii nu înseamnă neapărat absența consecințelor.
Un copil poate crește simțind efectele unor lucruri despre care nimeni nu îi vorbește.
Uneori sunt comportamente.
Alteori frici.
Alteori felul în care părinții iubesc, pedepsesc, protejează sau abandonează.
Rachel încearcă să urmărească aceste fire înapoi în timp.
Nu pentru a găsi un vinovat unic.
Ci pentru a afla unde poate întrerupe lanțul.
Aceasta este diferența dintre simpla cercetare genealogică și ceea ce propune documentarul.
Nu este important doar de unde venim.
Este important ce facem cu ceea ce descoperim.
Poți rescrie povestea pe care ai moștenit-o?
Aceasta este, în fond, întrebarea filmului.
Rachel nu își poate schimba copilăria.
Nu poate modifica motivul pentru care a fost adoptată.
Nu poate recupera anii petrecuți departe de frații și surorile sale.
Și nici nu poate reconstrui familia ideală pe care poate și-a imaginat-o.
Dar poate decide cum își spune propria poveste.
Iar acest lucru pare să fie pentru ea una dintre funcțiile cinemaului.
Camera nu schimbă trecutul.
Îi poate însă schimba sensul.
În loc să rămână personajul pasiv al unei istorii scrise de alții – copil abandonat, copil adoptat, adolescent ajuns în sistemul de protecție – Rachel devine autoarea.
Ea decide unde începe filmul.
Ce întrebări pune.
Ce imagini păstrează.
Și unde alege să pună punct.
Poate că aici se află și forța cea mai mare a documentarului.
Nu în promisiunea că toate traumele pot fi vindecate.
Ci în ideea mai realistă că trecutul poate fi privit până când nu mai are puterea de a dicta singur viitorul.
Ultima proiecție la Astra Film Festival Sibiu
„Atât de familiar / Something Familiar” este o coproducție România–Marea Britanie, realizată în 2026, cu o durată de aproximativ 90 de minute.
Filmul este inclus în Competiția România a Astra Film Festival.
După proiecția din cadrul DocTalk-ului din 18 octombrie, documentarul mai poate fi văzut o dată la Sibiu:
Sâmbătă, 24 octombrie, ora 12:00 – Astra Film Cinema.
Este un film recomandat celor interesați de istoria adopțiilor internaționale din România, relațiile de familie și mecanismele prin care experiențele unei generații pot continua să apară în viețile celor care vin după ea.
Dar mai ales este povestea unei femei care descoperă că găsirea familiei nu reprezintă neapărat finalul căutării.
Uneori abia atunci începe.
Bilete – 24 octombrie, ora 12:00, Astra Film Cinema:
