Un tată și fiul său merg cu mii de oi peste munți și câmpii, dorm sub cerul liber și înfruntă frigul, ploaia și pericolele drumului. Acasă, o femeie încearcă să țină gospodăria în picioare, îngrijind animalele și așteptând întoarcerea copiilor de la internat. Este viața unei familii de păstori din Transilvania, surprinsă de regizorul sibian Dumitru Budrala în documentarul „Calea Laptelui”. Filmul, prezentat acum în versiunea finală, va fi proiectat pe 22 și 25 octombrie la Astra Film Festival Sibiu. Dincolo de frumusețea imaginilor, producția pune o întrebare incomodă: cine va mai continua o tradiție veche de secole, atunci când munca devine tot mai grea, iar câștigurile tot mai mici?
Există încă oameni pentru care drumul spre locul de muncă nu înseamnă câteva minute cu mașina.
Înseamnă sute de kilometri parcurși pe jos, alături de mii de oi.
Nu au program de opt ore. Nu au weekenduri libere. Nu pot lăsa animalele nesupravegheate și nu pot amâna o deplasare doar pentru că vremea este nefavorabilă.
Când turma trebuie dusă mai departe, oamenii pleacă.
Aceasta este lumea în care pătrunde documentarul „Calea Laptelui”, realizat de Dumitru Budrala.
O lume familiară generațiilor de păstori din Mărginimea Sibiului, dar tot mai îndepărtată de experiența cotidiană a celor care locuiesc în orașe.
Pentru majoritatea sibienilor, imaginea ciobanului este legată de peisajele montane, de brânza de oaie și de tradițiile prezentate la festivaluri.
Pentru oamenii care practică efectiv transhumanța, realitatea este mult mai puțin romantică.
Înseamnă muncă permanentă, frig, oboseală și despărțiri îndelungate de familie.
Iar documentarul lui Budrala încearcă să arate tocmai această diferență dintre imaginea tradițională și realitatea unei meserii aflate într-o transformare profundă.
Pătru și Petrică. Un tată și un fiu care își duc viața pe drumurile oilor
Personajele centrale ale filmului sunt Pătru și fiul său, Petrică.
Cei doi aparțin unei lumi în care meseria nu se învață în școli, ci prin experiența transmisă de la o generație la alta.
Copilul crește alături de animale, învață să recunoască locurile de pășunat, să interpreteze schimbările vremii și să se descurce în situații în care ajutorul poate fi la mare distanță.
Păstoritul tradițional presupune o cunoaștere amănunțită a naturii.
Ciobanul trebuie să știe unde poate găsi apă, unde se poate adăposti turma, cum să evite pericolele și cum să gestioneze animalele bolnave ori rătăcite.
Toate acestea devin parte a unei experiențe acumulate în ani de zile.
Dar pentru Pătru și Petrică, drumul nu este o demonstrație de măiestrie destinată spectatorilor.
Este o necesitate economică.
Turma trebuie hrănită, iar pășunile disponibile se schimbă în funcție de anotimp.
Din această nevoie s-a născut transhumanța, una dintre cele mai vechi forme de organizare a păstoritului.
Documentarul urmărește oameni care încearcă să continue o asemenea existență într-o societate care funcționează după reguli economice și administrative tot mai diferite.
Maria, femeia care ține gospodăria în picioare
Una dintre perspectivele importante ale documentarului este cea a Mariei.
În timp ce bărbații sunt plecați cu turma, ea rămâne să se ocupe de gospodărie.
Îngrijește vitele, muncește și se confruntă cu dificultățile vieții de munte.
În același timp, trebuie să gestioneze despărțirea de copiii plecați la internat.
Este un aspect mai puțin prezent în imaginile romantice despre lumea păstorilor.
Transhumanța nu înseamnă doar ciobanii care călătoresc împreună cu animalele.
Înseamnă și familiile care rămân acasă.
Înseamnă copii care cresc perioade îndelungate departe de părinți, femei care își asumă singure responsabilități importante și gospodării care trebuie să funcționeze indiferent de absența celor plecați.
Dumitru Budrala construiește astfel portretul unei familii în care distanța reprezintă o condiție permanentă a existenței.
Oamenii muncesc pentru a rămâne împreună, dar tocmai această muncă îi obligă să trăiască despărțiți.
Este unul dintre paradoxurile puternice ale poveștii.
Transhumanța, o tradiție care a făcut celebră Mărginimea Sibiului
Pentru județul Sibiu, documentarul are o semnificație aparte.
Localități precum Jina, Poiana Sibiului, Tilișca sau Rășinari au fost legate timp de secole de creșterea oilor și de deplasările sezoniere ale turmelor.
Ciobanii din Mărginimea Sibiului au ajuns cu animalele în Dobrogea, Bărăgan și în alte regiuni aflate la mari distanțe de gospodăriile lor.
Au contribuit la dezvoltarea unor legături comerciale și culturale care au depășit granițele Transilvaniei.
Păstoritul nu a reprezentat doar o ocupație.
A influențat arhitectura gospodăriilor, alimentația, organizarea comunităților și relațiile economice dintre sate.
De aceea, dispariția treptată a transhumanței nu poate fi privită doar ca abandonarea unei meserii.
Înseamnă și pierderea unui mod de viață care a contribuit la formarea identității culturale a unor comunități întregi.
Există însă o diferență între păstrarea simbolică a acestei tradiții și continuarea ei efectivă.
Este relativ simplu să organizezi un festival al brânzei sau să promovezi imaginea ciobanului în materialele turistice.
Mult mai dificil este să creezi condițiile economice în care un tânăr să considere că merită să preia turma familiei.
Aici apare una dintre întrebările esențiale ridicate de film.
Cine va mai merge cu oile atunci când actuala generație de păstori nu va mai putea face acest lucru?
Un film despre supraviețuire, nu despre folclor
Dumitru Budrala cunoaște foarte bine lumea pe care o filmează.
Regizorul a cercetat de-a lungul deceniilor tradițiile și viața comunităților rurale din Transilvania.
Interesul său pentru păstorit nu a apărut odată cu acest documentar.
La sfârșitul anilor ’90, Budrala realiza „La drum”, un film despre transhumanța ciobanilor din Carpați, prezentat la festivalul Cinéma du Réel din Paris și premiat ulterior la mai multe festivaluri internaționale.
Era o perioadă în care cinematografia documentară românească începea să se desprindă de vechile formule explicative și să acorde tot mai mult spațiu observației directe.
În loc să descrie lumea rurală exclusiv prin comentariul unui narator, camera putea rămâne alături de personaje, lăsând spectatorul să descopere singur ritmul existenței lor.
„Calea Laptelui” continuă această direcție.
Punctul central nu este explicația etnografică, ci viața oamenilor.
Filmul nu își propune să transforme păstorii în personaje folclorice și nici să susțină că trecutul era obligatoriu mai bun decât prezentul.
Adevărata provocare cinematografică este tocmai evitarea idealizării.
Frumusețea peisajului poate impresiona spectatorul, dar nu trebuie să ascundă dificultatea muncii celor care îl străbat zilnic.
De ce este tot mai greu să fii cioban în România
Problemele păstoritului nu sunt doar culturale.
Sunt, în primul rând, economice.
Creșterea oilor presupune cheltuieli pentru hrană, personal, tratamente veterinare, transport și întreținerea animalelor.
În același timp, valorificarea producției este dificilă.
Prețurile oferite pentru lapte, carne sau lână nu reflectă întotdeauna costurile reale ale activității.
Lâna, considerată altădată o resursă valoroasă, a devenit în multe exploatații un produs greu de comercializat.
Se adaugă dificultățile privind accesul la pășuni și traversarea unor terenuri care, în trecut, făceau parte din rutele tradiționale ale turmelor.
Extinderea infrastructurii rutiere, schimbarea regimului proprietății și cerințele administrative au modificat condițiile în care poate fi practicată transhumanța.
O turmă nu se poate deplasa astăzi la fel ca în urmă cu o sută de ani.
Iar fiecare obstacol suplimentar poate transforma o activitate deja dificilă într-una nerentabilă.
În asemenea condiții, întrebarea despre viitorul păstoritului nu poate primi doar un răspuns sentimental.
Nu este suficient să declarăm că tradițiile trebuie păstrate.
Trebuie să existe și oameni care să poată trăi din ele.
Copiii vor mai dori să continue meseria părinților?
Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale filmului este relația dintre generații.
Pătru și Petrică reprezintă continuitatea unei meserii.
Dar continuitatea nu este garantată.
În comunitățile rurale, accesul la educație și posibilitatea obținerii unor venituri mai bune au schimbat aspirațiile tinerilor.
Pentru un copil care crește într-o familie de păstori, viitorul poate însemna continuarea gospodăriei.
Dar poate însemna și plecarea la oraș, angajarea într-o fabrică sau emigrarea.
Alegerea nu este întotdeauna simplă.
Pe de o parte, există atașamentul față de familie și față de un mod de viață cunoscut din copilărie.
Pe de altă parte, există perspectiva unei munci solicitante, cu puține zile libere și cu venituri nesigure.
Documentarul invită spectatorul să privească această dilemă fără judecăți pripite.
Un tânăr care decide să nu mai continue păstoritul familiei nu respinge neapărat tradiția.
Poate doar să caute o viață mai puțin dificilă.
Iar o comunitate care pierde asemenea tineri riscă să piardă, odată cu ei, și cunoștințele transmise din generație în generație.
Dumitru Budrala revine la o temă care i-a marcat cariera
Numele lui Dumitru Budrala este legat direct de dezvoltarea cinematografiei documentare la Sibiu.
Fondator al Astra Film Festival în 1993, regizorul a construit în oraș unul dintre cele mai importante evenimente europene dedicate filmului de non-ficțiune.
Este regizor, director de imagine, fotograf și cercetător în domeniul antropologiei vizuale.
De-a lungul carierei, a realizat documentare despre comunitățile transilvănene, tradițiile locale și transformările lumii rurale.
Interesul pentru păstorit a rămas constant.
În „La drum”, realizat în 1998, urmărea o lume în care transhumanța era încă practicată pe trasee lungi, în condiții dificile.
Aproape trei decenii mai târziu, „Calea Laptelui” readuce în atenție aceeași preocupare.
Dar contextul s-a schimbat.
România a devenit membră a Uniunii Europene, economia rurală s-a transformat, iar generațiile tinere au tot mai multe alternative profesionale.
În acest interval, însă, anumite probleme au rămas surprinzător de asemănătoare.
Animalele trebuie îngrijite în fiecare zi.
Pășunile trebuie găsite.
Iar oamenii continuă să depindă de natură într-o măsură pe care locuitorii orașelor o înțeleg tot mai greu.
Din această perspectivă, noul documentar poate fi privit și ca o continuare a unei cercetări cinematografice începute cu mulți ani în urmă.
„Calea Laptelui” revine în versiunea finală
Filmul a mai fost prezentat publicului Astra Film Festival în 2023, într-o versiune de lucru.
În 2026, Dumitru Budrala revine cu montajul final, cu o durată de 120 de minute.
Distincția este importantă.
Nu este vorba despre simpla reluare a unei proiecții vechi, ci despre prezentarea versiunii definitive a documentarului.
În cinematografia observațională, montajul are un rol esențial.
Orele de filmare trebuie organizate într-o poveste care să permită spectatorului să înțeleagă personajele și schimbările din viața lor.
În cazul unei familii de păstori, dramatismul nu apare neapărat din evenimente spectaculoase.
Apare din repetiție.
Din munca zilnică.
Din despărțiri și reîntâlniri.
Din felul în care anotimpurile modifică permanent existența oamenilor.
Forța unei asemenea abordări constă în răbdarea de a observa.
Spectatorul nu este invitat doar să afle informații despre transhumanță, ci să descopere ce presupune această viață pentru oamenii care o trăiesc.
Este o diferență fundamentală între un reportaj informativ și un documentar construit în jurul experienței umane.
Muntele viu. O dezbatere despre viitorul păstoritului
Proiecția din 22 octombrie face parte din programul DocTalk al Astra Film Festival.
Tema întâlnirii este „Muntele viu”.
Dezbaterea pornește de la documentarul lui Dumitru Budrala și extinde discuția asupra viitorului păstoritului în România și în alte regiuni ale lumii.
Momentul este unul simbolic.
Organizația Națiunilor Unite a declarat 2026 Anul Internațional al Pajiștilor și Păstorilor.
Inițiativa urmărește să atragă atenția asupra rolului comunităților pastorale în gestionarea terenurilor, protejarea biodiversității și menținerea unor activități economice tradiționale.
Dar recunoașterea internațională nu rezolvă automat problemele economice ale ciobanilor.
În cadrul dezbaterii de la Sibiu vor fi puse în discuție dificultățile privind comercializarea produselor, accesul la pășuni și viitorul unei activități care depinde de condiții naturale și economice tot mai complicate.
Întrebarea centrală nu este dacă păstoritul reprezintă o tradiție valoroasă.
Acest lucru este greu de contestat.
Întrebarea este dacă societatea contemporană mai oferă condiții pentru ca această tradiție să continue.
Un documentar care îi privește direct pe sibieni
„Calea Laptelui” este unul dintre acele filme care pot avea o semnificație diferită în funcție de spectator.
Pentru cineva dintr-un mare oraș european, povestea poate reprezenta întâlnirea cu o lume aproape necunoscută.
Pentru un sibian care a crescut în Mărginimea Sibiului, filmul poate aduce amintiri despre părinți, bunici și despre o existență pe care o cunoaște direct.
Iar pentru cei care trăiesc și astăzi din creșterea animalelor, documentarul poate reprezenta recunoașterea unei munci despre care societatea vorbește adesea doar în termeni romantici.
Meritul unei asemenea producții este că readuce oamenii în centrul discuției despre tradiție.
Nu costumele populare.
Nu festivalurile.
Nu imaginile spectaculoase cu turme traversând munții.
Ci oamenii care muncesc zilnic pentru ca această lume să continue să existe.
Pătru, Petrică și Maria nu sunt doar personaje ale unui documentar.
Reprezintă familiile pentru care păstoritul înseamnă simultan identitate, responsabilitate și mijloc de supraviețuire.
Dacă asemenea familii vor dispărea din economia rurală, tradiția nu va mai putea fi păstrată decât în fotografii, muzee și filme.
Iar aceasta este, probabil, cea mai importantă întrebare pe care „Calea Laptelui” o lasă spectatorilor.
Vrem doar să admirăm lumea ciobanilor sau suntem dispuși să creăm condițiile în care ea să poată continua?
Două proiecții la Sibiu, pe 22 și 25 octombrie
Documentarul „Calea Laptelui” este o producție românească din 2026, realizată de Dumitru Budrala, cu o durată de 120 de minute.
Filmul este inclus în programul tematic „Muntele viu” al Astra Film Festival 2026.
La Sibiu sunt programate două proiecții.
Joi, 22 octombrie, ora 17:00 – Sala Thalia.
Proiecția este urmată de dezbaterea DocTalk „Muntele viu”, programată între orele 19:01 și 20:01.
Duminică, 25 octombrie, ora 18:00 – Astra Film Cinema.
Pentru publicul sibian, „Calea Laptelui” reprezintă mai mult decât o recomandare cinematografică.
Este o ocazie de a privi din nou spre o parte importantă a identității județului, dincolo de imaginile turistice și de nostalgia tradițiilor.
Un tată și un fiu continuă să meargă cu oile.
O femeie îi așteaptă acasă.
Iar lumea din jurul lor se schimbă mai repede decât poate fi parcurs drumul unei turme.
Rămâne întrebarea dacă, peste câteva decenii, vor mai exista oameni dispuși să pornească pe același drum.
Bilete oficiale Astra Film Festival:
22 octombrie, ora 17:00 – Sala Thalia, proiecție și DocTalk „Muntele viu”:
https://www.astrafilm.ro/tickets/eventbook?event=https%3A%2F%2Feventbook.ro%2Ffilm%2Fbilete-doctalk-muntele-viu%3Fp%3D192610
25 octombrie, ora 18:00 – Astra Film Cinema:
