Ea este Ghizela Vonica, care timp de aproape 20 de ani a lucrat în Muzeul de Istorie de pe strada Cetății din Sibiu, instituție pe care a ajuns să o și conducă, fiindu-i director până la începutul anului 2024. A renunțat, convinsă fiind că viața are prioritate. Și așa a fost, aceasta a ajuns campioană mondială la alergare montană în proba de 120 km.

Povestea Ghizelei Vonica poate fi oricând adaptată unui scenariu de film, în care personajul principal își schimbă complet viața după ce tocmai a văzut moartea. Este recunoscătoare pentru fiecare zi în care poate încălța pantofii de alergare și ieși în mijlocul naturii, unde parcurge distanțe pe care mulți dintre noi nu le-am face nici măcar cu bicicleta.

Întâlnirea cu Ghizela a fost una specială, întrucât de anul trecut s-a stabilit într-un orășel din sudul Franței. Zilele acestea este în Sibiu, într-un concediu pe care (cum altfel?) îl vrea activ: „Nu pot sta prea mult pe loc, așa că m-am înscris la un concurs de alergare montană la Stâna de Vale. A fost bine”.

„Bine” înseamnă locul I la categoria „masters” pentru care, recent, a alergat 33 de kilometri într-o sâmbătă cu cod portocaliu de caniculă.

Până în anul 2016, viața Ghizelei Vonica a fost una obișnuită: „Sunt muzeograf cu studii în biologie și timp de 20 de ani am lucrat la Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Național Brukenthal. O meserie frumoasă, însă atunci când dai totul și te implici în așa fel încât ca munca ta să conteze, poți ajunge în situații dificile”.

Anul 2016 a venit cu o lovitură grea: medicii i-au spus că are cancer gastric gradul III. „Am intrat în operație știind că îmi va fi extirpată o bucată de stomac. Am ieșit cu esofagul legat direct la intestine. Nu mai aveam stomac deloc”, spune sibianca pentru care soarta mai avea încă o încercare. La câteva luni, Ghizela s-a întors în sala de operație: „Am făcut necroză și mi-au scos încă 60 centimetri de intestin.”

O vorbă românească spune: „Să nu-ți dea Dumnezeu cât poți duce”, iar dacă ar fi să o asociem cu cineva, în mod negreșit acea persoană ar putea fi Ghizela Vonica.

„Aveam nevoie de un regim special, gândit de un nutriționist. M-am gândit că, biolog fiind, înțeleg cum funcționează organismul. Așa că am făcut un curs de nutriție”. Cu o alimentație adaptată nevoilor, Ghizela a trecut cu bine și peste chimioterapie. Apoi a venit schimbarea.

„După ultima ședință îmi priveam picioarele, mă simțeam slăbită, neputincioasă. M-am ridicat și am ieșit în parcul Sub Arini. Mi-am spus gata cu boala, de acum vreau să alerg, să simt natura și aerul curat. Auzeam păsările cântând în copaci, iar vocile oamenilor erau cumva estompate, în planul doi”.

Era deja anul 2019. Iar de alergat, a alergat mult. S-a înscris la primul concurs serios, taman în Dolomiții Italiei. A prins curaj, iar la mondialul din Elveția a luat medalia de argint. Au urmat multe medalii obținute la campionate naționale, europene sau mondiale și titlurile de „Ambasador al sportului sibian” în 2021 și „Cel mai bun sportiv master” în 2023, ambele acordate de către Consiliul Județean Sibiu în cadrul Galei Sportului Sibian.

În doar câțiva ani, Ghizela dăduse masa de operație, pe podiumul de premiere. De acolo, de sus, învelită în tricolor, izbândise nu doar în fața celorlalți concurenți, ci și a bolii.

„Am început și o colaborare cu asociația Sus inima și am avut ocazia să le vorbesc altor bolnavi de cancer despre nutriție, despre ce mi s-a întâmplat, despre viață și reușite. Oamenii au nevoie de speranță”.

Anul 2024 a venit cu o renunțare: „Simțeam că noua mea viață nu este potrivită cu munca de birou. Vreau să petrec cât mai mult timp în natură, să fac sport, adică să continui să fac ceea ce m-a vindecat.”

A renunțat la postul de conducere de la muzeu și s-a mutat în Franța, la un liceu, cu o jumătate de normă. „Este un program Erasmus și simt că mi-am găsit locul.”

Nu și-a uitat colegii de alergare din România, mulți membri în Clubul Sportiv Comunitar Sibiu, cărora le adresează tot soiul de provocări, în calitate de nutriționist: „Zahăr zero a fost una dintre ele. Am eliminat orice sursă de zahăr adăugat. Gândiți-vă că sunt producători care folosesc zahărul pe post de conservat. Inclusiv în parizer poate fi întâlnit”.

Apoi a lansat provocarea-curcubeu: „Sunt 30 de tipuri de legume și fructe pe care le putem combina. Am observat, ca și în cazul provocării legate de reducerea zahărului, că participanții rămân activi, cu un tonus de invidiat. Chiar și tenul le era mai curat, mai luminos”.

Cea care a ajuns să alerge la ultra maratoane montane, de până la 120 de kilometri, are câteva recomandări de bază: „Hidratarea este esențială. Când facem efort, în decursul unei ore pierdem cam un litru de apă. Apoi, sunt importante sărurile de rehidratare. Se găsesc în farmacii, nu costă mult. Mai este un mit legat de consumul de sare. Ea este bună atunci când avem un stil de viață activ.”

Timpul zboară atunci când stai de vorbă cu Ghizela. Este o femeie care a trecut peste cele mai grele provocări pe care viața i le-ar fi putut scoate în cale. A înfruntat munți de durere, de suferință, de speranță că va fi bine. Acum nu este munte pe care să nu-l poată străbate în pas alergător.

Își trăiește visul, însă o întrebare apare inevitabil. O rostește cu voce tare: „De ce ne trebuie un „hop” atât de greu ca să ne schimbăm viața? De ce suntem mereu orbiți doar de dorința de a avea o casă mai mare, o mașină mai nouă și bani mai mulți?”

Este încă vară fierbinte, iar munții umbroși sunt aproape de Sibiu. Din parcul în care a făcut primii pași în afara patului de suferință, părăsind boala, Ghizela Vonica pleacă în alergare spre potecile care o duc mai aproape de noua sa viață. Se gândește la multe, mai ales la fiica sa proaspăt absolventă a Politehnicii din Timișoara, a doua în ordinea mediilor, sau la fiul care intră în clasa a XI-a. Îi vrea mereu sănătoși și conștienți de faptul că viața are întotdeauna prioritate.

Și indiferent unde sunt potecile pe care aleargă, cea care a refuzat să capituleze în fața bolii și care s-a transformat dintr-o „birocrată”, într-o sportivă de talie mondială, dovedește lumii întregi că Sibiul are oameni și locuri de poveste!