Directorul Camerei de Comerț Sibiu, Eugen Iordănescu a reacționat la informațiile apărute în presă referitoare la o plângere a studenților, subliniind dreptul acestora de a depune sesizări, dar criticând modul în care au fost preluate și discutate acuzațiile. Iordănescu susține că plângerea a fost depusă cu câteva zile înainte de un examen important, iar studenții au solicitat, printre altele, schimbarea profesorului examinării și neaplicarea regulilor de notare.
Redăm mai jos punctul de vedere asumat personal de Iordanescu Eugen:
O altă perspectivă
În ultimele zile au apărut în spaţiul public o serie de “ştiri” despre persoana mea, referitoare la o sesizare depusă de un grup de studenţi la Comisia de Etică. Desigur, este dreptul oricărui student să depună o sesizare la Comisia de Etică, să susţină şi să probeze orice acţiune sau inacţiune care ar avea legătură cu etica academică. Ca atare, nu voi comenta în nici un fel asupra acestor aspecte.
De aici pânaă la preluarea şi republicarea fără o minimă verificare a ceea ce studenţii reclamă ar trebui să fie cale lungă. Ca un fost ziarist, de pe vremea când publicatul unei ştiri “incomode” te putea costa viaţa, susţin că menirea presei este aflarea adevărului şi nu teribilismul.
Într-o lume în care un minim respect este datorat fiecăruia dintre noi, nu îmi pot imagina cum preluarea unei plângeri şi amplificarea fără vreo verificare a unei singure voci poate fi considerată o “investigaţie”. În zadar am căutat în diferitele articole “investigative” vreun detaliu referitor la posibile motivaţii alternative ale semnatarilor sau vreo referire la prezumţia de nevinovăţie şi grijă pentru protejarea imaginii celui acuzat. De asemenea rareori am găsit vreun profil al propriei persoane preluat din perspectiva oricui altcuiva în afara semnatarilor plângerii.
Această plângere a fost depusă cu câteva zile înaintea unui examen pe care 24 de studenţi din anul III îl repetau, împreună cu alţi câţiva zeci din anul II şi a cărui nepromovare ar fi însemanat repetarea anului III şi amânarea absolvirii cu un an. Tocmai fuseseră anunţate notele pentru activităţile din timpul semestrului şi doar 3 dintre acestea erau suficiente pentru promovare. Aceiaşi studenţi care au considerat că fişa disciplinei nu e în regulă, ştiau desigur că aplicarea regulilor academice le lăsa doar posibilitatea de a repeta anul şi a trata cu mai mare seriozitate activităţile din timpul laboratoarelor. Aşa cum cer la finalul plângerii lor, îşi doreau un examen cu un alt profesor şi neaplicarea în cazul lor a regulilor de notare şi promovare.
Cursul la care se face referire avea ca obiectiv principal crearea unor competenţe de bază, necesare pentru interacţiunea psiholog-client în cadrul unui cabinet de psihologie („interviul calitativ”). Studenţii sunt pe rând, în timpul laboratoarelor, „clientul” şi „psihologul”, în cadrul unor exerciţii aplicative bazate pe întâmplări şi evenimente reale din viaţa lor. Nu sunt simulate interviuri despre întâmplări imaginare, studenţii aplicând „teoria” pe care o învaţă la curs în situaţii reale şi personale de viaţă. Este un curs dificil, care necesită multă muncă individuală şi mult efort. În cadrul interviurilor apar desigur teme care sunt sensibile şi frecvente într-un cabinet psihologic: teamă, anxietate, depresie, traumă, dependenţă, doliu etc. Studenţii învaţă cum să iniţieze şi menţină contextul profesional cu persoane aflate în situaţii sensibile şi cum să obţină şi interpreteze astfel de date „calitative”.
Din păcate nimeni nu a fost interesat în aceste “investigaţii” despre ce, cum şi de ce învaţă studenţii la acest curs. A fost aruncat într-o plângere, mai mult ca un apropo timid, cuvântul sex şi, iată: un nou scandal naţional. Exemplul la care fac referire studenţii din scrisoare este unul pe care îl folosesc de 10 ani ca să ilustrez importanţa dezvoltării unei relaţii client-terapeut şi în toţi aceşti 10 ani nici măcar un singur student nu a exprimat vreun disconfort generat de exemplul meu. Întrebarea este pur retorică: „imaginaţi-vă că intraţi în cabinetul unui terapeut, care vă salută şi vă adresează prima întrebare: De câte ori aţi făcut sex săptămâna aceasta. V-aţi simţi confortabil să răspundeţi?”. În mod evident, întrebarea adresată studenţilor în acest exemplu este dacă s-ar simţi confortabil şi nicidecum de câte ori au făcut sex.
Cu toate că această poveste ar fi fost extrem de uşor de verificat în cadrul unei investigaţii jurnalistice autentice, nu am văzut pe nimeni care să contacteze vreunul dintre miile de absolvenţi ai cursurilor mele şi să ceară vreun detaliu despre experienţele lor la cursurile mele. Pe de altă parte, aceşti foşti studenţi ar fi putut prezenta puncte de vedere care să contrazică tema generală a “investigaţiei”, şi ar fi fost mare păcat să pierdem un scandal chiar înainte să se declanşeze.
Lipsa completă de reprezentare a acestor “detalii” de context, nu pot decât să mă ducă cu gândul la o “vânătoare de vrăjitoare” şi nicidecum la vreo investigaţie jurnalistică obiectivă. Personal, dacă cea care a publicat prima “investigaţia” mi-ar fi fost studentă la jurnalism, aş fi fost ruşinat de faptul că a absolvit.
Pentru exemplificare, vă prezint un scurt extras din “investigaţie”:
(…) Eugen Iordănescu a fost înregistrat în biroul inspectorului șef al Poliției Județene Sibiu în timp ce îi promitea acestuia că îi va susține soția în păstrarea postului de director al Aeroportului Sibiu (…)
Nu vă imaginați, însă, că a fost suficient sau că viața lui Iordănescu s-a schimbat radical în urma acestei povești. Chiar dimpotrivă. Curtea de Apel Alba Iulia a decis, în mod definitiv, eliminarea celor mai importante probe ale acuzării (…) Instanța a constatat că înregistrările (…) au fost „nelegale”, fiindcă tehnica de înregistrare din biroul chestorului a fost montată în afara unui cadru procesual. Ca atare, dialogul care proba infracțiunile au ieșit din dosar și Iordănescu a răsuflat, din nou, ușurat.
Oare e etic şi profesional pentru un jurnalist să considere o persoană vinovată în baza unei decizii judecătoreşti care arată tocmai faptul că persoana respectivă a fost acuzată pe baza unor probe fabricate? Mi se pare greu de crezut ca un ziarist imparţial a putut „rata” concluzia judecătorului din decizia definitivă, conform căreia probele au fost declarate ilegale datorită faptului că s-a recurs la provocare poliţienească în tentativa de a obţine dovezi (provocatorul fiind chiar şeful poliţiei!). Şi mai puţin etic mi se pare să speculezi vinovăţia unui om în baza unor probe pe care nu le-ai văzut niciodată. Cu toate că probele de la dosar nu sunt publice (şi deci autorul nu are acces la ele), autorul “investigaţiei” precizează fără vreo urmă de îndoială că am fost “înregistrat în biroul inspectorului şef […] în timp ce îi promitea acestuia că îi va susţine soţia în păstrarea postului […]”.
Între informarea publicului că o studentă pretinde că a fost atinsă de un profesor pe umăr şi o decizie judecatorească definitivă care arată că şeful poliţiei Sibiu împreună cu procurorul şef, fabrică dosare şi apelează la provocare poliţienească, oare care dintre ele are susţinere faptică şi ar trebui să reprezinte o prioriate profesională pentru un jurnalist care apără adevărul?
M-aş aştepta ca un astfel de abuz înfiorător din partea autorităţilor, evidenţiat în mod oficial de către judecătorii Curţii de Apel, să fie imediat expus de către un jurnalist etic şi profesionist, căruia îi pasă de democraţie şi drepturile fiecăruia dintre noi. Însă pare că autoarea articolului nu se încadrează în această categorie, ea preferând să arate că aşa cum ea ştie că sunt vinovat acolo, la fel sunt vinovat aici, restul fiind doar detalii. Lipsa imparţialităţii şi a prezumţiei de nevinovăţie este atât de evidentă pentru oricine e dispus să o vadă, încât voi înceta să încerc să o mai subliniez.
De asemenea, îmi e imposibil să nu ridic câteva semne de întrebare referitoate la tentativele parşive de a lega această întâmplare de altele, cu nimic similare. Este evidentă, pentru orice cititor obiectiv, tentativa celor care au redactat plângerea către comitetul de etică de a da acestei poveşti o tentă sexuală (însă în mod voalat, nu direct, astfel încât să nu se expună personal în vreun fel). De asemenea, este evident motivul pentru care au făcut-o: dacă această tentă sexuală nu ar exista, plângerea studenţilor ar consta în totalitate în nemulţumiri referitoare la metodele mele didactice, care nu fac obiectul unei comisii de etică şi care nu ar putea genera beneficiul pe care ei îl cer în plângere (i.e. înlocuirea mea la examenul lor final şi “îndoirea” regulilor pentru a le facilita să nu repete anul).
Sunt conştient că metodele mele nu sunt pe gustul tuturor şi nu o să îmi petrec timpul justificându-le sau apărându-le. Ca şi profesor, consider că este responsabilitatea mea ca studenţii absolvenţi ai cursului meu să fie competenţi în viaţa lor profesională, după absolvirea cursurilor mele. Îmi iau această responsabilitate în serios, cu atât mai mult cu cât prin mâinile mele trec psihologii zilei de mâine. Rolul meu este de a “deschide minţi” şi de multe ori asta presupune o abordare care să îi scoată pe studenţi din zona lor de confort. Deşi pot să înţeleg că metodele mele nu au fost mereu bine primite de către unii studenţi (în special de către cei care au picat sau au repetat anul), acest lucru nu a presupus vreodată o încălcare a normelor de etică sau vreun comportament inadecvat. La finalul fiecărui curs şi fiecărui laborator solicit TUTUROR studenţilor prezenţi să dea feedback în legătură cu ceea ce am lucrat împreună şi cred că în mod special semnatarii reclamaţiei (dacă au participat la curs sau laborator) ar merita întrebaţi dacă ei au semnalat în cadrul sesiunilor de feedback, oricât de voalat, ceea ce susţin în plângerea lor. Dacă ar fi făcut‑o, aş fi tratat un astfel de feedback extrem de serios. Feedback-urile la care fac referire sunt disponibile pe Research Gate (online), unde există zeci, poate sute, de rapoarte referitoare la ce şi cum au învăţat studenţii la aceste cursuri şi laboratoare.
De asemenea merită poate o minimă atenţie faptul că, nici până în ziua de azi astăzi, nimeni nu a venit să susţină plângerea acestor studenţi şi nici eu, nici directorul de department, nici decanul şi nici îndrumătorul de an nu am fost sesizaţi în nici un fel.
De-a lungul carierei mele m-am asigurat că nici un student nu a promovat fără un minim nivel de pregătire, principiu pe care îl susţin şi îl voi susţine puternic până la sfârşitul carierei mele academice. Bineînţeles că această atitudine nu m-a făcut să fiu foarte iubit de către unii studenţi, însă rolul meu principal este să promovez profesionişti competenţi în societate, nu să fiu iubit de către toţi studenţii.
Din păcate, în societatea de azi mulţi dintre studenţii noştri consideră că li se cuvine să termine o facultate, pur şi simplu datorită faptului că s-au înscris la ea şi mulţi îi încurajează. Tot ce pot eu să spun este că personal nu subscriu acestei idei. Studenţii care termină psihologia sunt cei cu care ne întâlnim în cabinet când ne aflăm în situaţii personale grele, uneori chiar tragice. Fiecare dintre cei pe care îi pregătim şi cărora le semnăm şi confirmăm “permisul” de doctori de suflet trebuie să îl merite, ceea ce presupune multă muncă, creştere personală şi mai ales, un minim de echilibru şi maturitate.
Este regretabil ca o astfel de abordare aruncă o lumină neplăcută atât asupra mea, cât şi asupra universităţii în ansamblu. Vă asigur că la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu atât pregătirea profesională a studenţilor, cât şi eventualele lor nemulţumiri sunt luate foarte în serios. Am predat şi predau cu plăcere aici şi dacă ar fi să-mi reîncep cariera didactică, aş realege Sibiu şi ULBS, o universitate are îşi merită deplin locul în ierarhia universităţilor din România.
Referitor la detaliile plângerii împotriva mea, am încredere deplină în imparţialitatea comitetului de etică şi în analiza lor.
Cu respect,
Eugen Iordănescu
