La Astra Film, documentarul „Anatomia unor delicte obișnuite”, regizat de Adina Sădeanu, a adus în fața publicului o temă dureroasă și urgentă: felul în care tehnologia poate amplifica vulnerabilitatea și traumele. Filmul urmărește poveștile Ștefaniei, Alexei, Cosminei și Sandrei, patru femei ale căror vieți s-au schimbat radical după ce au fost expuse abuzului și hărțuirii online.

În cazul Sandrei, durerea este dublă: ea vorbește despre experiența fiului ei, un adolescent care s-a sinucis după ce a trecut printr-un episod traumatic de distribuire de imagini indecente, hărțuire & șantaj. Prin vocea ei, filmul extinde discuția dincolo de granițele genului, arătând că violența digitală și manipularea emoțională pot afecta pe oricine, indiferent de vârstă sau sex.

„Acest film a plecat de la preocuparea mea pentru modul în care viața noastră este afectată de tehnologie. Viețile noastre pot oricând să fie schimbate radical”, a spus Adina Sădeanu, prezentă la proiecție alături de o parte din echipa de filmare. Filmările au început în 2018, iar regizoarea a vorbit despre încrederea fragilă care s-a construit între ea și protagoniste: „Mi-aș dori ca acest film să determine oamenii să-și spună povestea. Poate, în acest fel, se vor schimba și lucrurile în ceea ce privește autoritățile. Speram să fie o lecție. Mentalitatea e că sunt niște poze, nu e mare lucru. Ei bine, nu e așa.”

Pentru Ștefania, una dintre femeile care au ales să vorbească, întâlnirea cu regizoarea a fost vindecătoare: „M-a ajutat foarte tare că am cunoscut-o pe Adina. M-a ajutat foarte mult.”
Întrebată cum a găsit curajul să își spună povestea, a răspuns simplu: „Mare parte din curaj a venit din faptul că nu doream ca alte fete să treacă prin același lucru.”

DocTalk: „Când începe femicidul?”

După proiecție, discuția a continuat în cadrul unui DocTalk moderat de Paula Herlo (jurnalist), cu invitații Erika Isac (artist), Ramona Ursu (jurnalist) și Eniko Gall, psiholog în cadrul Asociației A.L.E.G. din Sibiu. Titlul conversației – „Când începe femicidul?” – a devenit un punct de pornire pentru reflecții despre violența de gen, educație, rușine și schimbare.

„Câți dintre voi v-ați văzut mamele fericite în copilărie?” – a întrebat Paula Herlo. Doar câteva mâini s-au ridicat.

Ramona Ursu a vorbit deschis despre copilăria sa: „Toate femeile erau bătute în blocul în care locuiam. Era o normalitate.” În prezent, spune ea, violența s-a mutat în spațiul digital: „Ultimii ani sunt complet atipici. Violența online a atins cote fantastice. Am primit inclusiv amenințări cu moartea.”

Eniko Gall a explicat că femicidul reprezintă forma extremă a unei atitudini de control: „Femicidul apare atunci când un bărbat face rău unei femei în momentul în care aceasta vrea să-și recapete independența. Agresorii și aceste comportamente trebuie descurajate.” Ea a subliniat și importanța empatiei: „Trebuie să ascultăm, nu să cerem dovezi. Să fim alături de persoana respectivă și să ștergem eticheta de ‘victimă’.”

Artista Erika Isac a rememorat un episod de hărțuire publică trăit la 15 ani, după participarea la X Factor: „Audiția mea a devenit virală, dar nu s-a vorbit despre voce, ci despre hainele mele. Am fost atacată verbal de adulți de 30-40 de ani. A fost un șoc.”
Experiența a dus la o pauză forțată din muzică: „Părinții mei au decis ca până la 18 ani să nu mai încerc să mă lansez. Intrasem într-un colaps emoțional.”

Totuși, Erika crede că lucrurile se schimbă: „Tinerii se raportează mai bine la problema violenței și misoginiei decât acum 10 ani. Nu e extraordinar, dar e mult mai bine.”

Ramona Ursu a atras atenția că, deși fenomenul e real, „în momentul de față, ‘femicid’ nu există în codul penal”.
Iar Eniko Gall a menționat că la Sibiu, sprijinul pentru victimele violenței domestice vine în mare parte din partea ONG-urilor, nu a statului.

Vocea publicului

Seara s-a încheiat cu o sesiune intensă de întrebări și completări din partea publicului.
O participantă a citit definițiile cuvintelor „femeie” și „bărbat” din DEX Online, observând discrepanța flagrantă: în timp ce termenul „bărbat” era asociat cu trăsături precum curajos și viteaz, cel de „femeie” era însoțit de o serie de sinonime și expresii care reflectă prejudecăți vechi și încă dureroase, precum muiere sau nevastă.
Momentul a stârnit murmure și aprobări din sală — o dovadă că limbajul, la fel ca societatea, poartă urmele inegalității.

O altă intervenție din public a propus o schimbare de perspectivă asupra modului în care vorbim despre traume:
„Poate ar trebui să înlocuim cuvântul victimă cu supraviețuitor sau învingător”, a spus o femeie.
„În România, folosim cuvântul victimă pentru orice formă de abuz, dar în alte țări accentul se pune pe forța celui care a reușit să treacă prin asta.”
Ideea a fost primită cu aplauze, completând firesc temele de reziliență și solidaritate care au traversat întreaga seară.

„Anatomia unor delicte obișnuite” nu e doar un documentar despre abuz, ci o oglindă care ne obligă să privim cât de mult din violența noastră zilnică a devenit „obișnuită”.
Adina Sădeanu și femeile din film ne amintesc că tăcerea nu protejează, ci perpetuează — iar curajul de a vorbi e, de fapt, primul pas spre schimbare.