Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Octavian Goga – poet, dramaturg, traducător, jurnalist şi om politic.
Cel mai popular poet român de la începutul secolului al XX-lea, cu influenţe ale înaintaşilor săi, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Mihai Eminescu, Octavian Goga s-a afirmat de la început ca un inspirat cântăreţ al satului ardelean, supus robiei naţionale şi sociale, fiind un „poet al mâinilor”, dar şi „poet al lacrimii”, arată „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005).
„După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu” afirma George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).
Poetul, publicistul şi omul politic Octavian Goga s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1881, în Răşinarii Sibiului, în familia preotului Iosif Goga şi a Aureliei. După şcoala primară făcută în satul natal, Octavian Goga a urmat liceul maghiar din Sibiu (1890-1899). S-a transferat la liceul românesc de la Braşov, în ultimul an, în urma unui conflict cu profesorul de istorie. Aici şi-a luat examenul de maturitate (1900). Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1900-1904). După studiile din Budapesta a mers la Universitatea din Berlin, cu o bursă acordată de Asociaţia Astra. A fost nevoit să-şi întrerupă studiile, în urma decesului tatălui său, devenind secretar la Astra.
Liceanul Octavian Goga a debutat cu poezia „Atunci şi acum”, în revista „Tribuna” (1897). Mai târziu, a colaborat la „Familia”, „Revista ilustrată”, „Tribuna literară”. Aflat la studii la Budapesta, a făcut parte din Societatea academică studenţească „Petru Maior”. Aici, împreună cu Al. Ciura şi Octavian Tăslăuanu, a editat revista „Luceafărul” (1902), care a fost mutată la Sibiu, în 1906. A mai scris la „Ţara noastră” (1907), pe care a şi condus-o un timp, şi la „Viaţa românească”.
Prima carte, „Poezii”, i-a apărut în 1905, şi cuprindea „Rugăciune”, „Plugarii”, „Noi” şi „Oltul”. Volumul a avut un mare ecou în epocă şi la 21 martie 1906, în urma raportului elogios al lui Titu Maiorescu, Academia Română i-a acordat Premiul „Năsturel-Herescu”.
A continuat cu volumele „Ne cheamă pământul” (1909), cu poeziile antologice „Un om”, „În munţi”, „Graiul pâinii”, „Din umbra zidurilor” (1913), „Cântece fără ţară” (1916). A scris teatru, drama în trei acte „Domnul notar” (1914) şi piesa „Meşterul Manole” (1928). A tradus, totodată, din Petofi Sandor, Ady Endre, Imre Madách („Tragedia omului”, 1934, a cărei traducere a fost apreciată ca fiind excepţională).
Octavian Goga s-a angajat de timpuriu şi foarte dinamic în lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania. A întemeiat revista „Ţara noastră”, ca publicaţie pentru popor a Astrei (1907). A avut câteva procese de presă în anii 1907-1909. Un nou proces i-a fost intentat în 1911, de autorităţile austro-ungare, având ca motivaţie atitudinea sa militantă în favoarea românilor ardeleni. A fost închis la Seghedin (1912), unde a fost vizitat de I.L. Caragiale. În 1913 a făcut parte din delegaţia Partidului Naţional Român, care a dus tratative cu guvernul ungar cu privire la drepturile românilor din Transilvania, consemnează „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005).
A trecut munţii şi s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost cooptat în comitetul Ligii Culturale. Între anii 1914 şi 1916, a susţinut numeroase conferinţe şi cuvântări, pledând pentru intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară şi desăvârşirea unităţii naţional-statale. În 1917, s-a înrolat ca simplu soldat pe frontul din Dobrogea, aminteşte volumul „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998).
Refugiat la Iaşi, a participat la formarea unui Comitet Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria (1917) şi tot aici, mobilizat de generalul Prezan la Biroul de Propagandă al Armatei, a editat împreună cu mai mulţi scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Lucian Blaga, ziarul „România” (1917-1918). În cadrul ziarului, a publicat 46 de articole şi mai multe poezii.
După semnarea Păcii de la Bucureşti-Buftea, a plecat la Paris şi Londra, ca membru al Consiliului Naţional Român, care lupta pentru desăvârşirea Unirii. Când la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei cu România, a fost numit membru al Consiliului Dirigent.
Angajat din ce în ce mai mult în politică, a deţinut funcţiile de ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (1919-1920; 1920-1921), ministru de Interne (1926-1927).
Activitatea sa de scriitor s-a diminuat treptat, fiind ales membru activ al Academiei Române în 1919. A fost distins cu Premiul Naţional de poezie în 1924. A fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1924-1925). În 1932, Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj i-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa, pentru întreaga sa activitate publicistică.
Din acest moment s-a afirmat aproape exclusiv ca om politic, fiind membru şi vicepreşedinte (1928) al Partidului Poporului al generalului Alexandru Averescu. A întemeiat, în 1932, Partidul Naţional Agrar, care a fuzionat, în 1935, cu partidul lui A.C. Cuza, Liga Apărării Naţional-Creştine, sub denumirea Partidul Naţional Creştin, de orientare ultranaţionalistă.
În urma alegerilor din 1937, deşi partidul Cuza-Goga nu obţinuse decât 9,5% din sufragii, Goga a fost chemat de regele Carol al II-lea, să formeze guvernul. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri doar pentru câteva luni, din 28 decembrie 1937 până la 10 februarie 1938, când regele i-a cerut demisia. A fost actul final al unei activităţi politice care începuse sub semnul unui patriotism înflăcărat, dar care s-a transformat într-o formulă nefastă, înrudită cu diversele totalitarisme de extremă dreaptă ale epocii, notează „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005).
Octavian Goga a murit la 6 mai 1938, la numai 57 de ani, în urma unui atac cerebral, la Ciucea. Trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu (11 mai), unde i s-au organizat funeralii naţionale. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu (14 mai). În 1939, rămăşiţele pământeşti ale poetului naţional au fost reînhumate la Ciucea, potrivit lucrării „Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern” (Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).
Regele Carol al II-lea împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia Mihai, la Ateneul Român pentru a prezenta condoleanţe familiei poetului şi omului politic Octavian Goga (14 mai 1938).
Militantul neobosit pentru unirea Transilvaniei cu ţara publicase încă înainte de război o serie de volume conţinând articole politice: „O seamă de cuvinte” (1908), „Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi” (1911), „Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală” (1915). Următoarele, „Mustul care fierbe” (1927), „Precursori” (1930) şi „Discursuri”, publicat postum (1942), reflectă curba descendentă a orientării sale ideologice din ultimii ani de viaţă. Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracteriza pe Octavian Goga, astfel: ”foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”.
Sursa: Agerpres
