Începând de sâmbătă, 3 aprilie, Mocanița va circula în fiecare weekend între Hosman și Cornățel, cu două curse dus-întors.
Prețul unui bilet dus-întors este de 25 lei adulți, respectiv 15 lei copii, se achiziționează la urcarea în tren și nu este nevoie de rezervare. Trenul va fi compus dintr-o locomotivă diesel și un vagon deschis de călători cu o capacitate de 40 de locuri, puse la dispoziție de S.C. Calea Ferata Ingusta SRL.
Mocănița va continua să circule și după luna aprilie, dar s-ar putea ca orarul de circulație să se modifice, în funcție de cum decurge această lună de test.
Am făcut o pauză de o zi față de postarea precedentă, și asta cu un scop. Azi am reușit câteva ore să iau drumul Văii Hârtibaciului și vă spun sincer că a meritat… Concentrându-mă pe Mocăniță și amintiri, am reușit să leg în memoria mea muuuuulte lucruri despre care uitasem. În plus față de ceea ce îmi aminteam deja cu două seri în urmă! Și asta e minunat, pentru că pot să vi le împărtășesc în mult mai multe povești! Ca niște episoade…
Iar azi… Repere.
Voiam inițial să vă povestesc despre Strada Gării, din Alțâna, și ce a însemnat ea pentru mine… sau cum o vedeam atunci, ca drum spre îmbarcarea în Mocăniță. Pentru că nu era o uliță oarecare în ochii mei de copil și adolescent, și asta din mai multe motive: strigoiul, ”casa care arăta ca la oraș”, Angela, unchiul Niculaie, Mihaela… Zâmbesc acum, doar gândindu-mă. Poate v-am stârnit curiozitatea (și mă bucur!), dar las povestea aceasta pentru mâine, pentru că astăzi, conducând, mi-a revenit brusc în minte ceva – un loc, de fapt – care nu știu dacă mai există, dar care merită pomenit: Halta Bolovani. Un loc ce nu deservea nimic anume… sau eu nu îmi amintesc nimic concret, vreo casă sau vreo localitate în apropiere. Țin minte că era în zona Cașolțului, dar avea un farmec aparte. Poate unul dintre cele mai frumoase peisaje de pe Vale. Dacă închid ochii pot vedea munții în depărtare, dealuri aproape, o pădure pe o culme cu brazi înalți și ciudați parcă, golași la bază și bogați la vârf (se văd și acum de pe șosea, în curba de la cariera de lut, cum vii spre Sibiu) și Hârtibaciul care își schimba forma în această zonă. Devenea mai lat, deloc adânc și mereu limpede… de se vedeau pietrele. Aici, vara, în zilele de sfârșit de săptămână, era plin de oameni, cu multe Dacii și grătare încinse… De cealaltă parte a căii ferate – stupi. Mulți stupi. Sper să nu fie o amintire ”falsă” și să nu mă înșel, dar eu așa îmi rememorez locul. Tare m-aș bucura dacă mi-ar confirma cineva… Pentru mine era un reper această haltă. Tabla aceea albă cu scris negru, înfiptă între doi stâlpi de beton, în mijlocul unei văi… Cu un scop pe care nu l-am înțeles niciodată. Nici de ce e acolo, nici denumirea. Mai ales că Mocănița rar oprea.
Da… repere…
Nu departe de acest loc (și sper să nu sune siropos) se găsea ceva ce pe mine, un mic romantic încă de la vârsta aceea (nu râdeți!), mă făcea să ”visez”. Acum recunosc, nu am fost niciodată priceput la fete, dar eram constant îndrăgostit de câte o fată (și de cele mai multe ori ea nu știa, sau, dacă știa, prefera să mă ignore, pentru că eram înalt, slab și timid. O să vă povestesc despre unele dintre ele și sper ca citind, să le smulg câte un zâmbet, dacă își vor aminti de mine). Dar să revin la reper… Tunelul. 5-6 metri, cred, între Cașolț și Mohu (oare?). Probabil mulți dintre cei care ați apucat să mergeți cu Mocănița vi-l amintiți… Și am două perspective în ceea ce îl privește. Prima, cea care mă făcea să ”visez”. Și a doua, ce era în realitate. O să sune amuzant că îi parafrazez pe bunici și părinți, dar ”pe vremea mea” nu existau tehnologia și modalitățile de comunicare de acum (logic!) și chiar trebuia să vorbești direct, efectiv, cu fata de care îți plăcea, dacă voiai să o cucerești. Moda cu bilețele avea efect doar la unele. Și bineînțeles că, timid fiind, nu reușeam să vorbesc cu niciuna dintre fetele pe care le plăceam. Așa că doar visam la ele. Și tunelul… Să vă spun? Bine, vă spun! Era pretextul meu, în minte, de a le fura un sărut scurt, de o secundă, cât dura ”întunericul” tunelului. Așa îmi imaginam eu atunci… Că sunt cu o fată, că trenul e plin, că vine tunelul, pac!, un sărut, și apoi lumină din nou… Noi doi roșii în obraji, rușinați un pic… Dar na… Era începutul meu ideal de poveste. Așa că, Laura, Bianca, Angela, Mihaela, Bianca (altă Bianca), Lenuța… Să știți că pe parcursul mai multor veri, ați fost ”sărutate” pe furiș în tunelul Mocăniței. Și n-ați știut!
Dar realitatea… realitatea era că tunelul se folosea ca pretext pentru glume proaste, farse, palme peste ceafă cu ”autor necunoscut”, înjurături aruncate rapid de cei mai rebeli, sub anonimatul secundei de întuneric…
Doamne, ce de amintiri!
Dar despre atmosfera din tren, mai ales la începutul și sfârșitul vacanțelor, despre ulița Gării, despre năzbâtiile legate de Mocăniță pe care le făceam cu prietenii mei, despre ce însemna ea în comunitatea de atunci, și multe, multe altele… promit să scriu. Pentru că îmi face plăcere. Pe mâine, a scris Alexandru Mihai Ghenie pe pagina de Facebook Asociația Prietenii Mocaniței
