Prof. univ. dr. Radu Gologan, despre Sibiu – orașul copilăriei și al devenirii sale intelectuale

Cu ocazia dublei aniversari a Colegiului, Prof. univ. dr. Radu Gologan, Universitatea Politehnică Bucureşti și Preşedinte SSMR – Societatea de Stiinţe Matematice din România a vorbit despre viața sa de sibian, despre experiențele sale memorabile și despre oamenii care oamenii care marcat:

Am devenit sibian la vârsta de două luni. Părinții mei, proveniți din familii intelectuale brașovene, agasate de securitatea vremii, au hotărât să se mute la Sibiu pentru a mai reduce, pentru ei și pentru copiii lor, din această teroare a începutului anilor 50.

Sibiul a devenit astfel universul copilăriei mele, una minunată, cred, în primul rând datorită suflului de liniște prezent peste tot. Amintirile mele sunt ale orașului cu străzile sale pe care mi le închipuiam adesea desprinse din Frații Grimm, tramvaiul cu clopoțel și taxatoare ce trecea de la călător la călător să vândă biletul, parcul Sub Arini, mai târziu prima bere la Dumbravă, prietenii minunați și bine crescuți, români sau sași, primele acorduri de chitară, primele bucurii la rezolvarea unei probleme de matematică mai dificilă, și multe altele.

Am urmat clasa întâi la Liceul 3 (actualul Goga) fiind astfel între puținii foști elevi ai liceului, care mă pot lăuda că am devenit școlar aici. Apoi Școala Generala 16, în cartierul de lângă Dumbravă numit atunci Steaua Roșie, un model de conviețuire interetnică în acei ani în care jumătate din familii erau sași, mândri de acea cinste exemplară și bucurie a ordinii.

Cartierul era poarta de intrare în Dumbravă, poate cel mai impresionant parc din țară. Se continuă până în vârfurile Păltinișului, locul primelor mele competiții de ski. Îmi aduc aminte de turele cu bicicleta prin parc cu prietenii în anii în care muzeul etnografic se năștea.

La sfârșitul clasei a opta nu am avut, ca majoritatea colegilor, decât unica posibilitate: examenul de admitere la Liceul 3. Era o chestiune de orgoliu local să reușești acolo, iar un loc printre primii te făcea un fel de erou. Am intrat al doilea cu o medie ce acum abia dacă ți-ar asigura un loc la un liceu bunicel, 9,07.

Acel an de liceu 1967-68 a fost prima mea lecție despre faptul ca a fi merituos și excelent pregătit te face necesar oricărui regim politic. Concurența acerbă cu colegii pentru a obține statutul de elev foarte bun, prieteniile frumoase și neuitate, primele simpatii între fete și băieți ce nu se uită, micile obrăznicii colective față de profesori, muzica acelor ani ce ne apropia de stilul de viață al tinerilor din societatea occidentală sunt vii in amintirile mele.





Însă amintirile pe care le-am descoperit și înțeles, în anii ce-au urmat, ca fiind cele mai profunde, sunt despre minunații dascăli care ne-au îndrumat primii pași spre devenirea intelectuală. Nu îmi mai amintesc numele tuturor, dar imaginea de iubitori ai profesiunii lor și a noastră implicit îmi stăruie în minte. Pe atunci pasiunea mea devenise matematica, dar numai acum pot sa realizez că influența cea mai puternică a fost regretata profesoară de matematică – Laura Constantinescu. O influență ce s-a dovedit benefică mai târziu, dar începută cu prima notă, un 4, după un extemporal ratat… Asta m-a ambiționat enorm, ca efect al stilului concurențial impus de Doamna Laura, în timpul orelor: „Cine rezolvă primul problema următoare are un 10 în catalog!” Și am reușit să am media 10. Tot de la această minunată profesoară, care a refuzat un post universitar la București, am aflat prima dată de Societatea de Științe Matematice și de rolul ei în matematica românească. Dacă atunci cineva mi-ar fi spus că o să ajung să o conduc mai bine de zece ani, aș fi crezut că era o poveste pentru copii…

Am în minte și zâmbetul fermecător, și competența impecabilă ale Doamnei Lia Onețiu, profesoara de fizică, trecută și dânsa de curând la cele veșnice. Ce frumoși oameni erau doamnele și domnii profesori de română, engleză, franceză, latină, muzică, adesea severi dar dedicați pasiunii pentru meseria lor! Profesorul de sport, care ne chinuia cu exerciții obositoare, adesea înaintea orelor de matematică, a făcut din niște băieții plăpânzi tineri vânjoși și pasionați de multe sporturi.

Pentru mine, 1968 a fost anul primei olimpiade naționale de matematică. Am cunoscut mulți copii excepționali ai liceului nostru, dar și ai Sibiului, cu care m-am întâlnit adesea în viață. Mulți au devenit intelectuali marcanți ai României sau ai altor țări.



Copilăria mea sibiană s-a sfârșit odată cu ultimul clopoțel al clasei a noua, când a trebuit să înțeleg că ai mei își doreau să revină în orașul de baștină, Brașov. Am plâns zile întregi, fără să înțeleg că plânsul nu era doar de despărțire de prieteni, școală și oraș, ci era pentru despărțirea de copilărie.

Nu îmi închipuiam atunci, că peste zeci de ani voi fi din nou în acel liceu în două rânduri, ca președinte al Olimpiadei Naționale de Matematică. De fiecare dată am simțit urmele lacrimilor din momentul în care nu am mai fost sibian.

Închei prin a vă mărturisi două coincidențe din viața mea care mă leagă de Colegiul Goga. Mama mea a fost profesoară de matematică timp de 15 ani la acest liceu, iar soția mea se numește Goga și este o urmașă a familiei marelui poet rășinărean.

Sursa: Cnogsibiu.ro

Sursa foto: Republica

You may also like...

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *