„«Pătrule, lasă-mă jos, măi copile! » Așa îi zic când vine de mă ia în brațe și mă ridică. Strigă din poartă «mamă mare», apoi mă cuprinde de mă saltă”, spune femeia, cu gândul la cel mai năzdrăvan dintre nepoți. Luna viitoare face trei sferturi de veac pe acest pământ, iar toți acești ani i-a trăit sus la munte, în Țara Colibelor.
Maria Hoadrea are cinci copii, zece nepoți și șase strănepoți, neamul fiindu-i numeros întrucât, la rândul ei, provine dintr-o familie cu cinci copii.
În Râu Sadului, „să nu mă descoperi” este sinonim cu „să nu mă provoci”, așa că cea cunoscută drept „Bunica Maria” s-a lăsat „descoperită” la o vorbă despre lume, ziua de ieri și cea care va să vină.
„Îmi spun vecinele că o să fac suta, că-s de neam care trăiește mult. Le-o fi ciudă”, spune femeia al cărei tată a fost Ilie Răduț, ultimul veteran de război din Râu Sadului. A supraviețuit gloanțelor, însă a fost secerat de pandemia de Covid. „Avea 99 de ani și cinci luni, săracul. Era ca mine, tare-i mai plăcea viața!”
Alături de soțul său, cu nouă ani mai în vârstă, Maria Hoadrea trăiește opt luni pe an la „colibă”, adică la stâna din Secături, în Munții Cindrel. Cumva, străjuiește hotarul dintre Râu Sadului și Rășinari. „Avem vaci, oi, cai și măgari, plus o grădină de zarzavat. Îi de lucru cât îi ziua de lungă. Da’-s iute, zici că-s curentul de la priză. Minteni mă aprind, că așa am fost de mică.”
Lumea a început să-i spună „Bunica Maria” de când munții din jurul celei mai mici comune din județul Sibiu au fost împânziți cu poteci pe care orășenii le bătătoresc în căutare de aer curat și verde crud. Este multă liniște în această parte de lume. „Înainte vreme nu vedeai oameni cu săptămânile. Nici lupi, nici urși. Stam doar cu Dumnezeu, acolo, în munte.”
Pe „Bunica Maria” am găsit-o acasă, în sat, în Râu Sadului. Coborâse pentru cele trebuincioase: „Niște sămânță de salată verde, arpagic și musai mălai din cucuruz nestropit cu chimicale. În rest, avem tot ce ne trebuie.”
Pe masa din bucătărie are o „chindeauă de icoane”, o țesătură care se așterne de obicei în jurul sfinților de pe pereții casei. Pe ea se odihnesc acum câteva perechi de șosete din lână. „Le-am lucrat astă iarnă, la piață, când am fost cu brânză. Mă întrebau cucoanele dacă nu-mi îngheață degetele când lucrez. Păi ce, lor le îngheață când stau cu telefonul în mână și degetele pe ecran?”
Școala a făcut-o în sat și nu a cunoscut altă viață decât cea trăită alături de oi, vaci și capre. „Și cele patru fete și băiatul nostru au crescut ca noi, tot cu animalele. Și zestrea le-a fost câteva zeci de oi.”
În comunism s-a descurcat cum a putut: „Am dus brânză la București, Brăila, Pitești, Vâlcea, cu desaga. Am plecat cu mașină de ocazie de aici, din sat, cu cinci lei în buzunar. Vindeam câte un kilogram de brânză, făceam bani să merg mai departe. N-a fost ușor, aveam cinci copii de crescut. La colibă dormeau pe jos, în fân, ca sarmalele. Îi coboram de la munte în desagi, pe măgar. Toate fetele mele au crescut precum ciobanii, în cizme.”
Când vorbește despre copiii săi, acum adulți, le spune „flori”. Când ajunge la nepoți, inevitabil apare și Dumnezeu: „Toți au mașini, umblă de colo-colo. Doamne, ține-i! Toți care aveți copii să vă rugați lui Dumnezeu să-i păzească.”
În sat a coborât la pas mărunt cu Bobiță, un măgăruș blând. I-a pus în față boabe aurii de porumb, întremându-l pentru drumul înapoi spre colibă. „La deal mă sui pe măgar, nu mai pot urca pe jos atâta drum.”
Coliba familiei Hoadrea a devenit loc de popas pentru turiști, cărora le gătește simplu: „Le fac tocană cu cartofi, afumătură și cârnați de casă. Mai fac supă cu tăiței, tot de casă, balmoș, iar la desert gogoși simple, cu dulceață sau brânză. Pun pe masă și sticle cu rachiu și vișinată, să se omenească bine.”
Despre cei care îi trec pragul are o părere bună: „Vin multe doamne de la birou și-mi spun că-s norocoasă, că aici nu am stres. Păi eu nu-mi bat capul cu calcule, dragele mele! Noi, țăranii, ne îmbolnăvim doar de răceală, n-avem altele.”
Dacă în comunism simțea mai multă siguranță și mai puțină birocrație, noua orânduială o vede în orașele în care își vinde brânza: „Sunt și femei la care nu le mai place munca, stau cu ochii în telefoane sau televizoare. Copiii vor doar bani, mașină și să plece la plimbare. Asta-i lumea de azi.”
Plimbări a făcut mai puține, dar cu banii de pe două vaci și o jumătate de porc a trecut granița cu avionul: „Am fost în Israel, Palestina, Egipt și Iordania, pe unde au umblat sfinții și Iisus. Mi-am zis: «Mărie, îi fain la Râu Sadului, dar mai trebuie să vezi și lumea asta mare!»”
O întreb dacă vreodată i-a fost greu, dacă a simțit că nu mai poate. Răspunsul a fost iute și senin: „Niciodată nu mi-a fost, că nu am știut alt trai. De unde să știu eu când îmi este ușor?”
Este trecut binișor de miezul zilei, iar Bobiță și-a terminat porția de porumb. Are șaua pregătită și traseul în minte. Își va duce stăpâna înapoi în munte, în Țara Colibelor, de unde va coborî cu roți de caș și burduf, toate urmând să ia mai apoi calea piețelor din Sibiu sau Cisnădie.
Dincolo de gustul intens dat de iarba grasă și aerul curat, brânza din Țara Colibelor poartă și truda ultimilor proprietari de stâni de pe Secături, mândru crâmpei al județului Sibiu, cel cu oameni și locuri de poveste!
Material realizat de Consiliul Județean Sibiu, în cadrul proiectului #OameniȘiLocuriDePoveste
