Senatorii au votat astăzi, în primă cameră sesizată, un proiect de lege care modifică regulile pentru asociații și fundații. Dacă legea va trece și de Camera Deputaților, ONG-urile vor fi obligate să transmită anual către ANAF lista persoanelor fizice și juridice care le-au finanțat, iar aceste informații ar urma să fie publicate într-o secțiune specială pe site-ul instituției. Proiectul, inițiat de parlamentari AUR, a primit anterior aviz favorabil în Comisia juridică a Senatului, cu sprijin din PSD, PNL și AUR, și a generat un val de reacții critice din partea unor organizații neguvernamentale.
Transparența ONG-urilor nu este însă o noutate pentru organizațiile serioase. De ani de zile, asociațiile și fundațiile corecte publică rapoarte anuale pentru membri, finanțatori și comunitate. În aceste rapoarte apar venituri, cheltuieli, proiecte, sponsori, donatori instituționali și, de multe ori, liste întregi cu cei care au susținut activitatea organizației. Cine lucrează curat nu are o problemă reală cu întrebarea: de unde vin banii?
Problema apare atunci când transparența devine armă politică. Când ea este cerută doar unora, dar nu și celor care fac legile. Când ONG-urilor li se cere să pună pe masă fiecare donator, dar politicienii se ascund în continuare în spatele GDPR-ului, al formularelor incomplete și al rapoartelor care arată sume, nu oameni.
Banii ONG-urilor și banii politicienilor
Este corect ca publicul să știe cine finanțează o organizație care influențează dezbateri publice, face advocacy sau participă la procese decizionale. Dar este la fel de corect, chiar mai important, ca publicul să știe cine finanțează candidați, partide și campanii electorale. Pentru că ONG-urile pot propune idei. Politicienii ajung să le transforme în legi, taxe, contracte și funcții publice.
Legea finanțării partidelor prevede anumite obligații de raportare, iar AEP publică rapoarte privind veniturile și cheltuielile electorale. Dar nivelul de transparență față de persoanele fizice care finanțează efectiv campaniile rămâne limitat. Partidele au obligația să publice în Monitorul Oficial lista donatorilor care depășesc anumite praguri, dar în campaniile electorale publicul ajunge, de multe ori, să vadă doar cifre centralizate, nu lista clară a persoanelor care au pus banii pe masă.
Recentul caz al președintelui ales al României, Nicușor Dan, este relevant. După campania prezidențială, acesta a prezentat public o detaliere a finanțării și a cheltuielilor și a vorbit despre principalii donatori. Presa a consemnat că au existat mii de donatori și sume importante, dar și că unele nume nu au fost făcute publice decât cu acordul persoanelor respective sau au rămas anonime.
Și la Sibiu am avut exemplul unui candidat independent la Primăria Sibiu, Alexandru Lucian Găvozdea, care a comunicat public, sub ideea de transparență, sumele investite și cheltuite în campanie. Sibiu Independent a scris că acesta a declarat 94.000 de euro în precampanie, 33.000 de euro în campanie și o rambursare AEP de 162.931 de lei, dar discuția publică nu a venit la pachet cu o listă completă a donatorilor persoane fizice. (Sibiu Independent)
Dacă ONG-urile pot, pot și politicienii
Aici este cheia. Dacă Parlamentul consideră că numele persoanelor fizice care donează pentru ONG-uri trebuie să fie publice, atunci aceeași regulă trebuie aplicată și pentru cei care finanțează campanii electorale. Nu doar pentru sumele mari. Nu doar pentru firme. Nu doar pentru cine își dă acordul. Ci ca principiu.
Pentru că votul este mai important decât orice campanie civică. Pentru că un candidat ajuns primar, parlamentar, ministru sau președinte are acces la bugete publice, numiri, contracte și decizii administrative. Dacă un ONG trebuie să explice de unde are 5.000 de lei pentru un proiect social, atunci un politician trebuie să explice cine i-a finanțat bannerele, clipurile, consultanța, voluntarii plătiți, reclamele online și mașinăria electorală.
Altfel, transparența devine selectivă. ONG-urile sunt puse sub lupă, iar politicienii rămân după perdea.
Societatea cu averi ascunse și ONG-uri verificate
Ironia este și mai mare dacă ne uităm la ce s-a întâmplat cu declarațiile de avere. Curtea Constituțională a decis în 2025 că declarațiile de avere și de interese nu mai trebuie publicate online și că acestea nu mai trebuie să includă bunurile și veniturile soților și copiilor. Practic, într-o țară în care se restrânge accesul public la averile celor care exercită funcții publice, Parlamentul vrea să extindă accesul public la finanțatorii ONG-urilor.
Aceasta este dubla măsură. Averile aleșilor și funcționarilor intră la protecția vieții private, dar donatorii ONG-urilor trebuie expuși public. Politicienii invocă GDPR când vine vorba de propriii finanțatori, dar cer lumină totală când vine vorba de societatea civilă.
Nu așa se construiește încrederea.
Transparența trebuie să fie pentru toți
Da, ONG-urile trebuie să fie transparente. Da, finanțările externe, sponsorizările, donațiile mari și legăturile de interese trebuie cunoscute. Da, orice organizație care pretinde credibilitate publică trebuie să poată arăta limpede cine o susține și cum cheltuie banii.
Dar același standard trebuie aplicat partidelor, candidaților independenți și campaniilor electorale. Fără jumătăți de măsură. Fără liste cenzurate. Fără „nu pot publica numele pentru că GDPR”. Fără transparență doar când convine politic.
Dacă legea pentru ONG-uri va trece și de Camera Deputaților și va intra în vigoare, atunci Parlamentul trebuie să aibă curajul să modifice și legislația electorală. Donatorii persoanelor publice care cer voturi trebuie să fie la fel de vizibili ca donatorii ONG-urilor care cer sprijin pentru proiecte.
Altfel, mâine-poimâine ne putem trezi cu o nouă idee: să fie obligate și firmele să publice lista completă de clienți și furnizori, în numele aceleiași transparențe selective. Iar atunci vom înțelege, poate prea târziu, că problema nu a fost niciodată transparența. Problema a fost cine o controlează și împotriva cui este folosită.
