An de an, de sărbătoarea Zilei Naţionale a României citim sau auzim discursurile oficialităţilor despre însemnătatea zilei de 1 decembrie. Toţi ne amintesc, de parcă am uitat de anii trecuţi, de istoria României. Ne mai transmit, unii, gânduri de pace, sănătate şi bucurie şi arareori ceva planuri măreţe de viitor. Şi cam în fiecare an, nu se pierde prilejul pentru a se inaugura ceva de 1 decembrie, că dă bine.
Apoi mai avem veşnicele adunări patriotice de la Alba Iulia, acum tot mai înţesate de extremiştii-naţionalişti, fie ei structuraţi în partide sau organizaţii care mai de care. Şi, evident, depunerile de coroane de flori. Pe care după 100 şi ceva de ani nu le mai văd sensul.
Suma tuturor mesajelor şi acţiunilor oficialităţilor legate de 1 decembrie este: TRECUTUL. Ne ancorăm sau cramponăm atât de mult în trecut, mai ales în această zi. Ne amintim prin spectacole folclorice de „identitatea” noastră naţională, adică aceea anti-homosexuală, anti-europeană şi cu „bătaia ruptă din rai”. Ne amintim de „gloria” strămoşilor, că doar de generaţia actuală ori viitoare oricum nu ne mai pasă.
Ştiu că risc să fiu în asentimentul multor români care mai visează la „idealuri naţionale”, dar trebuie să ne trezim la realitate. Şi realitatea este săracă. Prin buzunarele multor români bate vântul. Nu la toţi, dar mult mai mulţi decât acum câţiva ani. Să nu uităm că avem 3-5 milioane de români plecaţi la muncă în străinătate plus alţii emigraţi definitiv. Degeaba ne lăudăm cu resursele naturale ale patriei şi acuzăm clasa politică post-decembristă că „ne-a vândut ţara”. Doar noi i-am pus la putere pe toţi politicienii, mulţi dintre noi pentru un kilogram de ulei sau făină.
Ziua Naţională a României ar trebui să fie un prilej de veselei, de petreceri, grătare şi muzică pe gustul fiecăruia. Dar pandemia ne împiedică să le organizăm. Oricum nici în alţi ani nu se făceau. Pentru că a devenit o sărbătoare de jerbe, coroane şi pomeni, nu de distracţie şi veselie.
Dar în plină presiune depresivă a pandemiei care se manifestă la tot mai mulţi români, şi cum banii sunt tot mai puţini la grosul populaţiei, este firesc să nu mai avem motive de bucurie. Când te gândeşti cu ce vei plăti chiria sau factura la gaz, ori medicamentele, ţi se taie cheful de distracţie. La majoritatea. Asta în timp ce alţii aruncă ostentativ cu bani, adesea făcuţi în condiţii cel puţin suspecte.
Aşa că, o fi ea Ziua României, dar nu mai este cazul să fie naţională. Pentru că epoca naţiunilor este cazul să apună şi să facem loc unor noi forme de organizare: Uniunea Europeană este doar un pas. Ar fi cazul să mărim ritmul, să rupem graniţele, să avem o singură structură cu o singură monedă, o singură armată şi un singură guvernare. Să ne eliberăm de „identităţi naţionale” artificial create acum 200 de ani şi care ne-au adus numai războaie şi necazuri. Trebuie să gândim spre viitor, spre buzunare pline şi mult mai multă veselie, nu doar o zi pe an, ci în toate zilele.
Vă doresc, la mulţi (b)ani!
