Există credința populară că Agheasma Mare, apa sfințită la Bobotează face minuni. Preoții nu propagă acest mesaj. Ei spun că are efecte benefice și ajută creștinul în momente dificile din timpul anului. Dar, constat cu tristețe, că, adesea, creștinul nostru crede că Agheasma sau mersul la Biserică sunt suficiente pentru a-și spăla toate păcatele.
De câțiva ani, de Bobotează, Arhiepisopia Sibiului organizează în Piața Mare slujba de sfințire a apei. Apoi, distribuie sticluțe pregătite în avans sau oferă celor care vin cu propria sticlă apă din butoaiele pregătite. Au și voluntari, preoți și diaconi care distribuie apa din mai multe locuri.
Dar oricât se străduie să organizeze bine acest eveniment religios, Arhiepiscopia, sibienii noștri tot se îmbulzesc. Exact ca și la Paști. Acel spirit de turmă, de grabă, de a fi primul. Oare de ce?
Logic ar fi, din respect pentru credință și preoți să se stea frumos la rând și să își ia fiecare civilizat Agheasma. Mereu este suficientă pentru toată lumea. Ca și la Paști. Atunci de ce atâta grabă? Sau credeți că primele sticluțe sunt mai sfințite ca cele de pe urmă?
Motivul, cred eu, este altul. Cei care se înghesuie, nu sunt acolo pentru credință. Sunt pentru o superstiție. Ei abia așteaptă să se termine slujba, care nu este interesantă pentru ei, să își ia Agheasma și să plece. La fel fac și de Paști. Sunt acei credincioși care se folosesc de Biserică pentru propriile idei și credințe, adesea cu elemente păgâne.
Nu toți credincioșii se înghesuie. Mulți ascultă și trăiesc slujba. Nu și cei grăbiți. Ei stau degeaba la slujbă, pentru că nu pricep nimic. Pentru ei Agheasma este un obiect mijlocitor de miracol.
Aud adesea credincioși care spun că Agheasma îi vindecă miraculos de orice boală. Deși, an de an, ajung la spital…. Sau că îi ferește de păcat, dar îi vezi, mai apoi, beți sau curvari ori hoți. De fapt, acești credincioși își justifică lipsa de bunătate cu semenii lor și de credință prin miracole inventate în mintea lor. Fie mijlocite de Agheasmă sau de un drum la Biserică.
Acum mulți ani eram la Mănăstirea Râmeț și un părinte ce slujea acolo printre maici mi-a spus despre acești creștini grăbiți, că ei cred că așa își salvează sufletul, de parcă Dumnezeu vede doar ce văd ochii noștri, nu tot, inclusiv în sufletul și mintea omului. Dar părintele, le dădea o șansă la pocăință, dacă se întorc cu sufletul deschis spre Biserică.
Spre deosebire de părintele respectiv și de alții ca el, eu nu sunt așa sigur că acești credincioși vor prinde mult râvnitul loc în Rai. Pentru că Raiul nu se râvnește, ci se merită.
