Pe marile platforme de licitații apar constant artefacte atribuite culturilor neolitice din spațiul românesc și balcanic, de la Starčevo-Criș și Vinča până la Gumelnița, Boian și Cucuteni–Tripolie. Materialul inițial care a declanșat această documentare îi aparține lui Cristian Horgoș, care a indicat o serie de linkuri și exemple concrete de loturi. În urma verificării, o parte dintre acestea sunt listări ale unor case de licitații consacrate, iar altele sunt rezultate agregate de platforme comerciale.
Ce se vede în cataloage: „colecție privată” și ani vagi, nu traseu clar
În cataloagele verificate, informația-cheie este aproape mereu „proveniența”, însă formulările sunt deseori generale și nu spun nimic despre momentul ieșirii obiectului din țara de origine ori despre documente de export.
Un exemplu este lotul Sotheby’s „A seated terracotta figure” atribuit complexului Starčevo–Körös–Criș, datat 6200–5600 î.Hr., prezentat drept „property from an Austrian private collection”. (Sothebys.com)
Tot la Sotheby’s apare un lot descris ca figurină zoomorfă Starčevo, cu o proveniență mai detaliată, dar care rămâne, în esență, tot o succesiune de colecții private și tranzacții istorice: „colecție privată austriacă… achiziționată în anii 1950/1960”, „Richter Gallery”, apoi cumpărare în 1991. (Sothebys.com)
La Christie’s, un lot Vinča (figură masculină așezată) are o proveniență care indică „colecție privată, Olanda, achiziționată în anii 1960”, apoi o vânzare anterioară la Christie’s Londra în 2013. Pentru un alt lot Vinča (figură feminină în picioare), proveniența menționată este „with Dr. Elie Borowski, Basel, prior to 1975”. Aceste repere sunt importante, dar nu lămuresc automat dacă ieșirea din țara de origine s-a făcut legal sau dacă există un lanț complet de documente. (onlineonly.christies.com)
În zona agregatoarelor, Lot-Art listează un „Vinča Double-Headed Idol”, cu proveniență „Wedemeyer collection; acquired in the 1970s”. Și aici apare aceeași problemă: o etichetă de colecție veche poate fi reală, dar nu înlocuiește documentele care ar clarifica proveniența inițială. (LOT-ART)
Linia roșie: când piața de „antichități” se întâlnește cu bunurile urmărite ca furate
Diferența majoră, jurnalistic vorbind, este între „lot cu proveniență declarată” și „obiect identificat oficial ca furat”. În România există un caz emblematic legat de cultura Vinča: statuete vechi de circa 7.000 de ani, furate în 2002 din expoziția didactică a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, despre care presa a relatat că sunt încă date în urmărire, iar imaginile lor apar la Poliția Română, în secțiunea de „obiecte furate”.
Important: în baza unei simple lecturi publice a cataloagelor, nu se poate afirma că un lot Sotheby’s/Christie’s este „același” cu un bun urmărit de poliție, fără o comparație tehnică (detalii de uzură, dimensiuni, microdefecte, istoricul fotografiilor, eventuale numere de inventar) și fără acces la datele complete ale investigației. Ce se poate spune însă, responsabil, este că piața internațională de antichități rămâne un mediu în care apar, repetat, obiecte din aceeași arie culturală ca și bunurile căutate oficial.
Verificarea fotografiilor: de ce reapariția imaginilor pe mai multe site-uri nu dovedește nimic, dar nici nu trebuie ignorată
Cristian Horgoș a atras atenția asupra fotografiilor din linkuri și asupra riscului ca unele imagini să circule, în timp, între platforme. Din verificările făcute, există un fenomen normal pentru piața de artă: același obiect poate apărea în ani diferiți, în cataloage diferite, dacă se revinde sau dacă un agregator preia automat conținut din arhive.
În același timp, există și un risc real, menționat frecvent în literatura de specialitate: fotografii „curate” pot fi reciclate în anunțuri, iar descrierile pot fi cosmetizate. De aceea, în investigații serioase, fotografia nu este probă suficientă; devin esențiale sursele cu autoritate și bazele de date oficiale.
Aici intră în joc instrumentele internaționale: INTERPOL are o bază de date dedicată bunurilor culturale furate, alimentată cu informații furnizate de autorități și parteneri instituționali, tocmai pentru a reduce riscul ca obiecte urmărite să fie tranzacționate ca „antichități”. (interpol.int)
Ce spune cadrul internațional și ce contează legal la export
UNESCO, prin Convenția din 1970, pune accent pe prevenție: inventare, certificate de export, controale și sancțiuni, tocmai pentru a bloca ieșirea bunurilor culturale fără documente. (UNESCO)
În România, regimul bunurilor culturale mobile și al ieșirii lor din țară este tratat explicit în proceduri publice, inclusiv prin cerințe de certificate/avize pentru exportul bunurilor culturale mobile. (Vama)
Acest context explică de ce „proveniența” din cataloage nu e doar un detaliu de marketing. În lipsa unei documentații solide, un obiect aparent „de colecție veche” poate deveni subiect de dispută, confiscare sau repatriere, iar cumpărătorul final poate descoperi târziu că a intrat într-un lanț problematic.
Miza reală: nu doar furtul, ci pierderea contextului arheologic
Chiar și atunci când nu există un furt „din vitrină”, braconajul arheologic produce pagube greu de reparat. Un artefact scos din pământ fără documentare distruge contextul care îl face valoros științific: stratigrafie, asociere cu alte obiecte, datare coerentă. În termeni de cunoaștere, obiectul devine un „orfan” scump, dar mut.
Ce urmează: întrebările pe care trebuie să le pună presa, nu doar colecționarii
Investigația nu se încheie cu faptul că „există loturi online”. Se deschide, de fapt, o listă de întrebări pentru instituții și pentru piață: ce documente de export au existat, când au părăsit obiectele țara, ce verificări independente se fac, cum se corelează cataloagele cu bazele de date ale bunurilor urmărite, ce rol au agregatoarele care republică anunțuri și ce responsabilități își asumă.
Materialul inițial care a furnizat pista de lucru și exemplele de linkuri îi aparține lui Cristian Horgoș.
