„De ce vă agitați atâta? Oricum e pe fonduri europene, nu e din banii voștri.”
O asemenea frază, rostită cu nonșalanță de un contractor implicat într-un proiect public destinat cetățenilor, spune mai mult decât pare la prima vedere. Nu este doar o replică neinspirată. Este simptomul unei mentalități periculoase, foarte răspândite în administrație și în jurul administrației: ideea că banii europeni sunt bani fără stăpân, bani veniți „de undeva”, bani care nu dor pe nimeni atunci când sunt cheltuiți prost.
Nimic mai fals.
Fondurile europene nu cad din cer
Banii europeni sunt bani publici. Sunt bani adunați la nivel european inclusiv din contribuțiile statelor membre, iar România contribuie, la rândul ei, la bugetul Uniunii Europene. Ministerul Finanțelor publică periodic situația fluxurilor financiare dintre România și Uniunea Europeană, adică exact raportul dintre ce plătim și ce primim înapoi.
Da, România este beneficiar net al fondurilor europene. Primește mai mult decât contribuie. Acesta este unul dintre marile avantaje ale apartenenței la Uniunea Europeană. Dar faptul că primim mai mult nu transformă acești bani într-un cec în alb. Nu îi face bani „ai nimănui”. Nu îi scoate din sfera responsabilității publice.
Uniunea Europeană arată, la rândul ei, că bugetul UE finanțează proiecte în sănătate, educație, transport, energie, digitalizare și alte domenii de interes public. Cu alte cuvinte, fondurile europene sunt menite să rezolve probleme reale ale comunităților, nu să alimenteze obișnuința unor instituții și contractori de a cheltui fără grijă pentru că „nu sunt banii noștri”.
Ba sunt. Sunt și banii noștri.
Când banul public pare mai ușor de cheltuit decât banul privat
Problema nu este existența fondurilor europene. Dimpotrivă, fără ele, multe investiții importante nu s-ar fi făcut niciodată. Problema este felul în care sunt tratate, uneori, aceste fonduri: ca o resursă care trebuie consumată repede, nu ca o responsabilitate care trebuie administrată atent.
În mediul privat, când plătești din propriul buget, întrebi de preț, compari oferte, negociezi, verifici lucrarea și te uiți la fiecare leu. În proiectele publice, mai ales în cele finanțate din fonduri europene sau guvernamentale, această rigoare pare de multe ori să dispară. Apar devize umflate, servicii cumpărate la prețuri greu de justificat, lucrări care costă mai mult decât ar costa în piața liberă și contracte tratate ca oportunități de încasare, nu ca obligații față de comunitate.
Este suficient să ne uităm, în județul Sibiu și nu numai, la firme care lucrează constant pe proiecte publice, europene sau guvernamentale, pentru a observa un fenomen cunoscut de mulți beneficiari privați: când le cauți pentru o lucrare privată, fie oferta este mult mai mică decât sumele vehiculate în contractele publice, fie ești refuzat politicos, pentru că agenda este plină cu proiecte finanțate de stat. Nu orice contract public este supraevaluat și nu orice firmă care lucrează cu statul trebuie suspectată. Dar diferența de atitudine dintre banul privat și banul public există și trebuie spusă răspicat.
Când clientul este statul, tentația prețului mare devine mai mare. Când finanțarea vine din fonduri europene, tentația devine și mai mare. Iar când controlul public este slab, tentația se transformă în obișnuință.
Absorbția nu este suficientă
Ani la rând, am fost învățați să judecăm succesul fondurilor europene aproape exclusiv după rata de absorbție. Cât am atras? Cât am cheltuit? Cât am bifat?
Dar întrebarea corectă nu este doar cât am cheltuit, ci ce am primit în schimb.
Am primit lucrări bune sau lucrări cârpite? Am primit servicii utile cetățenilor sau proiecte făcute doar ca să se închidă dosarul? Am primit infrastructură durabilă sau investiții care arată bine la inaugurare și prost după primul sezon? Am plătit prețul corect sau am acceptat, cu o ridicare din umeri, că „așa e pe fonduri europene”?
Această mentalitate este toxică. Pentru că atunci când banii europeni sunt cheltuiți prost, pierderea nu se vede doar într-un tabel contabil. Se vede în drumuri, clădiri, servicii publice, platforme digitale, proiecte sociale sau investiții care ar fi putut fi mai bune, mai ieftine și mai utile.
Nonșalanța este parte din problemă
Replica „nu sunt banii voștri” este gravă tocmai pentru că arată o ruptură între cei care gestionează sau execută proiecte publice și cetățenii pentru care aceste proiecte ar trebui făcute.
Un contractor al primăriei, fie el plătit din buget local, fonduri europene sau fonduri guvernamentale, nu lucrează într-un vid. Lucrează pentru o comunitate. Iar cetățenii au tot dreptul să întrebe, să verifice, să critice și să se revolte atunci când văd risipă, aroganță sau lucrări făcute prost.
Banul public nu devine mai puțin public pentru că trece prin Bruxelles înainte să ajungă într-un contract local. Și nu devine mai puțin al nostru pentru că este trecut într-un proiect european, într-un ghid de finanțare sau într-un deviz tehnic greu de citit.
Dimpotrivă. Tocmai pentru că acești bani vin prin mecanisme complexe, cu obiective declarate și obligații clare, responsabilitatea ar trebui să fie mai mare, nu mai mică.
Respectul pentru bani înseamnă respect pentru cetățeni
În final, discuția nu este despre Europa versus România, nici despre fonduri europene bune sau rele. Fondurile europene sunt o șansă uriașă. Problema este felul în care unii le privesc: ca pe bani ușor de cheltuit, nu ca pe bani greu de justificat.
Un proiect public nu trebuie apărat cu replica „oricum nu sunt banii voștri”. Trebuie apărat prin calitate, transparență, preț corect și rezultat concret pentru cetățeni.
Pentru că banii europeni sunt tot bani publici. Sunt bani care vin din contribuții, taxe, bugete, decizii politice și eforturi colective. Sunt bani care ar trebui să se întoarcă în comunități sub formă de lucruri bine făcute, nu sub formă de contracte generoase, devize umflate și explicații obraznice.
Iar atunci când cineva spune că nu avem de ce să ne agităm, pentru că „nu sunt banii noștri”, răspunsul ar trebui să fie simplu: tocmai de aceea ne agităm. Pentru că sunt.
