Operațiunea de la Dumbrava, județul Bihor, prezentată ca o mare victorie a statului, ridică astăzi mai multe întrebări decât răspunsuri. Iar cazul județului Sibiu este unul dintre cele mai elocvente.
Conform informațiilor oficiale comunicate către Sibiu Independent de DGASPC Sibiu, 42 de persoane au fost relocate din Dumbrava în județul nostru. Dintre acestea, 21 au fost preluate în servicii sociale ale DGASPC Sibiu, iar alte 21 au fost repartizate către furnizori privați.
Pe hârtie pare simplu. În realitate însă apare întrebarea pe care nimeni nu pare dispus să o pună public: cum au fost găsite 42 de locuri într-un județ în care, potrivit informațiilor obținute de Sibiu Independent din surse din sistem, toate centrele publice și private funcționau deja la capacitate maximă?
Aceeași întrebare este valabilă pentru toate județele în care au fost repartizați beneficiari după intervenția DIICOT.
Dacă locurile existau, de ce până acum se spunea că nu există capacitate? Dacă nu existau, atunci unde au fost cazați acești oameni și în ce condiții?
Problema este și mai gravă.
DGASPC Sibiu confirmă că niciuna dintre cele 42 de persoane trimise în județul Sibiu nu provine din județul Sibiu. Cu alte cuvinte, Sibiu a primit beneficiari din alte județe, deși propriul sistem era deja suprasolicitat.
În același timp, există numeroase indicii că persoane originare din județul Sibiu se aflau în centrele de la Dumbrava. Există fotografii, documente și postări publice din anii trecuți care atestă acest lucru. Și totuși, după intervenția autorităților, acești oameni nu s-au întors în județul lor, ci, cel mai probabil, au fost redistribuiți în alte părți ale țării.
Rezultatul este absurd.
Beneficiarii au fost plimbați dintr-un județ în altul, fără ca opinia publică să știe care a fost logica acestor repartizări și fără să existe transparență privind criteriile folosite.
Mai există însă o dimensiune a acestui caz pe care foarte puțini au avut curajul să o discute.
În zilele care au urmat intervenției DIICOT, am analizat zeci de articole de presă locale și naționale, reportaje realizate de-a lungul anilor, precum și postările publice ale lui Viorel Pașca, coordonatorul centrului de la Dumbrava.
Imaginea care reiese este surprinzător de diferită față de cea indusă în spațiul public imediat după descinderi.
Ani la rând, presa a relatat despre persoane abandonate de sistem, despre oameni refuzați de spitale, de centre sociale și chiar de familii, care își găseau singura șansă la Dumbrava. Numeroși voluntari, donatori, jurnaliști și persoane care au vizitat locul au descris condiții decente și implicarea celor care aveau grijă de beneficiari.
Asta nu înseamnă că ancheta penală nu trebuie dusă până la capăt. Dacă există infracțiuni, ele trebuie demonstrate în instanță și sancționate.
Dar statul are obligația să răspundă și la o altă întrebare.
Unde erau aceste sute de locuri înainte de intervenție?
Pentru că, ani întregi, familiile au primit același răspuns din partea autorităților: nu sunt locuri.
Iar acum, peste noapte, zeci și sute de persoane sunt redistribuite în toată țara.
Realitatea este că România nu și-a rezolvat problema serviciilor sociale. A mutat-o administrativ dintr-un județ în altul.
Dacă centrele erau într-adevăr pline, atunci cineva a făcut loc în grabă. Dacă nu erau pline, înseamnă că ani de zile s-a spus că nu există capacitate, deși ea exista.
În ambele variante, explicațiile sunt necesare.
Pentru că în spatele cifrei „42” nu sunt dosare administrative. Sunt oameni vulnerabili, unii cu dizabilități severe, alții fără familie, fără alternativă și fără puterea de a întreba de ce au fost urcați într-un microbuz și trimiși la sute de kilometri depărtare.
Iar într-un stat care pretinde că protejează persoanele vulnerabile, tocmai aceste întrebări ar trebui să primească primele răspunsuri.
