La ora 6 dimineața, pe o stradă principală din Sibiu, o bătrână gârbovită stătea pe o plasă, aplecată peste o altă sacoșă. Dormise acolo, în șezut, pe trotuar. În mână ținea o cărticică de rugăciuni, apropiată la câțiva centimetri de ochii care abia mai vedeau. Nu mai avea casă, nu mai avea pat și, probabil, nici bani. Îi mai rămăsese doar rugăciunea.
Am văzut-o la ora 6 dimineața. Ora la care unii pleacă la serviciu, alții se întorc de la petreceri, iar orașul începe să se trezească. Ea nu se trezea. Pentru că, de fapt, nu dormise.
Stătea pe o plasă, cu trupul îndoit de vârstă și de viață, aplecată peste o altă sacoșă în care încăpeau, probabil, toate lucrurile care îi mai rămăseseră pe această lume. În mâini ținea o mică broșură de rugăciuni. O apropiase atât de mult de ochi, încât aproape atingea paginile cu fața.
Poate nu mai vedea bine. Poate nici nu mai putea citi toate cuvintele. Dar le știa. Poate erau singurele cuvinte pe care le mai asculta cineva.
Amendăm sărăcia și mergem mai departe
În rapoartele oficiale ale Poliției Locale apar amenzi aplicate cerșetorilor. Cifre, procese-verbale, acțiuni și sancțiuni. Instituția își justifică astfel activitatea: a găsit omul pe stradă, a constatat fapta și a aplicat amenda.
Dar ce rezolvă o amendă dată unui om care nu are nici măcar unde să doarmă?
Cum va plăti o bătrână fără adăpost o amendă? Din ce bani? Din pensia pe care poate nu o are? Din monedele primite de la trecători? Își va vinde plasa pe care doarme sau cărticica de rugăciuni?
Sancționarea cerșetoriei poate avea un temei legal. Dar intervenția statului nu se poate opri la pixul polițistului care completează procesul-verbal. În fața unui om bătrân, bolnav și fără adăpost, prima întrebare nu ar trebui să fie „Cât îl amendăm?”, ci „Unde îl ducem în această noapte?”.
Poliția Locală ar trebui să anunțe imediat serviciile de asistență socială. Iar acestea ar trebui să vină, să evalueze cazul și să ofere un loc într-un centru, hrană, îngrijire medicală și sprijin pentru obținerea actelor sau a drepturilor sociale. Omul trebuie scos din stradă, nu mutat de pe un trotuar pe altul pentru ca orașul să pară curat.
Altfel, administrația nu combate fenomenul. Îl ascunde.
Îndepărtăm omul sărac din centrul orașului, îi dăm o amendă pe care nu o va plăti niciodată și bifăm acțiunea în raportul anual. A doua zi, el va fi din nou pe stradă. Poate pe altă stradă, pentru a nu deranja aceeași vitrină.
Bătrâna aceea este România
Imaginea femeii gârbovite, dormind în șezut pe o plasă, nu este doar povestea unui om fără adăpost. Este imaginea României de astăzi.
O Românie îmbătrânită, sărăcită și bolnavă. O țară care a muncit o viață, dar la bătrânețe nu mai are bani nici pentru medicamente. O țară care abia mai vede și care trebuie să apropie hârtia de ochi pentru a înțelege ce i se întâmplă.
România stă pe o plasă cu toate lucrurile ei, în timp ce politicienii discută despre reforme, strategii, privilegii și funcții. România doarme în șezut, pentru că nu mai are unde să-și întindă trupul obosit. România este gârbovită de promisiuni, taxe, scumpiri și nepăsare.
În jurul ei trec mașini scumpe. Se ridică blocuri, se inaugurează investiții și se scriu comunicate despre nivelul de trai. În rapoarte, totul merge înainte. Economia crește, administrațiile se modernizează, iar instituțiile își îndeplinesc indicatorii.
Pe trotuar, însă, o bătrână doarme pe o plasă.
Acolo se termină discursurile și începe realitatea.
Ultima speranță încape într-o cărticică
Cel mai puternic detaliu nu era plasa pe care stătea. Nici hainele, nici trupul gârbovit. Era cărticica de rugăciuni.
Femeia nu mai aștepta nimic de la stat. Probabil nici de la oameni. Nu citea o cerere către primărie, o decizie de pensionare sau un formular pentru ajutor social. Citea rugăciuni.
Când un om a ajuns să doarmă pe stradă și să-și caute ultima speranță într-o cărticică ținută foarte aproape de ochi, înseamnă că toate instituțiile prin fața cărora a trecut au eșuat.
Poate că Dumnezeu o mai ascultă. Statul român, evident, nu.
Pentru administrație, bătrâna este un caz social, o persoană fără adăpost sau, în cel mai rău caz, o contravenientă. Pentru noi ar trebui să fie un avertisment. Așa arată o societate care și-a pierdut omenia: îl amendează pe cel care nu are bani, îl alungă pe cel care nu are unde merge și îl lasă să se roage pentru ajutor în mijlocul unui oraș care se pretinde european.
Bătrâna de pe trotuar este România.
Gârbovită. Bolnavă. Săracă. Aproape oarbă. Cu întreaga viață adunată în două plase și cu o singură speranță rămasă între paginile unei cărticele de rugăciuni.
