Cazul de la Școala Gimnazială „Regina Maria” din Sibiu nu mai poate fi redus la o simplă greșeală administrativă. Când repartizarea a peste 100 de copii de clasă pregătitoare trebuie refăcută după începerea cursurilor, iar Inspectoratul Școlar constată că procedura stabilită prin ordin de ministru nu a fost respectată, trebuie să discutăm despre ceva mult mai profund: felul în care politica, relațiile și lipsa de răspundere au ajuns să erodeze încrederea în școala sibiană.
O școală foarte căutată și problema pe care toată lumea o cunoaște
Școala Gimnazială „Regina Maria” este de ani buni una dintre cele mai căutate unități de învățământ din municipiul Sibiu. Este cunoscută inclusiv pentru numărul mare de copii care ajung să aibă domiciliul sau reședința în circumscripția școlii înainte de înscriere, tocmai pentru că foarte mulți părinți vor ca cei mici să învețe acolo. Fenomenul vizelor de flotant nu este, desigur, exclusiv al acestei școli, dar aici amploarea lui este bine cunoscută.
De ce se întâmplă asta? Pentru că părinții nu mai caută pur și simplu o școală. Caută o anumită școală, apoi o anumită clasă și, de multe ori, o anumită învățătoare. Iar aceasta este deja una dintre marile probleme ale sistemului: nu mai există încrederea că o școală publică trebuie să ofere un nivel comparabil cu alta, iar când diferențele devin foarte mari începe lupta pentru acces. Unii părinți își schimbă domiciliul sau își fac viză de flotant, alții încearcă să afle cine va prelua clasele, iar inevitabil apar și suspiciunile că relațiile pot conta mai mult decât regulile.
Tocmai într-un asemenea context procedura de repartizare trebuie să fie imposibil de contestat. Când există o școală atât de căutată și când părinții sunt interesați nu doar de unitate, ci și de cadrul didactic la care va ajunge copilul, distribuirea elevilor pe clase trebuie făcută cu maximum de transparență.
Procedura exista. Numai că repartizarea nu s-a făcut după ea
Am comparat cele două proceduri ale Școlii „Regina Maria”: cea în baza căreia trebuia făcută repartizarea inițială și procedura revizuită după controlul Inspectoratului Școlar Județean Sibiu.
Prima procedură fusese aprobată în luna mai. Nu era un document vag și nici o recomandare. Stabilea responsabilități, termene și modul în care copiii urmau să fie distribuiți, invocând explicit Ordinul Ministerului Educației nr. 3945/2024. În document se preciza că procedura este aplicată de comisia de înscriere și distribuire a elevilor, iar directorul trebuie să monitorizeze aplicarea ei cu respectarea cadrului legal.
Pentru clasa pregătitoare, documentul prevedea formarea listelor și distribuirea alternativă a copiilor, în ordine alfabetică, după criteriile stabilite. Era prevăzută și participarea părinților sau a reprezentanților legali, în calitate de observatori, la etapa în care cadrele didactice urmau să fie repartizate la clase.
Inspectoratul Școlar Sibiu spune însă că repartizarea inițială nu s-a făcut în acest mod. Din răspunsul oficial rezultă că procedura aprobată de școală prevedea repartizarea elevilor în ordine alfabetică, potrivit algoritmului din ordinul ministerial, dar că, în fapt, repartizarea s-a realizat în ședința Consiliului de Administrație prin extragerea nominală a elevilor de către conducerea unității și nu în cadrul unei ședințe organizate de comisia de înscriere și distribuire aleatorie. Mai mult, data și ora ședinței nu au fost anunțate public pentru ca părinții să poată participa ca observatori, iar operațiunile nu au fost consemnate complet și verificabil.
Aici nu mai vorbim despre o virgulă pusă greșit într-un document. Vorbim despre o procedură concepută tocmai pentru a elimina posibilitatea intervențiilor subiective, dar care, potrivit propriului Inspectorat Școlar, nu a fost respectată.
După control, regulile devin brusc mult mai clare
Procedura aprobată în 10 septembrie, după controlul ISJ, este relevantă tocmai prin diferențele față de cea anterioară. În noul document apare explicit adresa Inspectoratului Școlar din 9 septembrie, iar etapele sunt reașezate astfel încât comisia, aprobarea procedurii și repartizarea să poată fi urmărite mult mai clar. Data ședinței de distribuire trebuie afișată, părinții trebuie să poată participa ca observatori, iar repartizarea este realizată de comisia de înscriere și distribuire, nu printr-o formulă improvizată.
Există inclusiv modificări tehnice între cele două documente. În procedura anterioară, pentru clasa pregătitoare, prima listă începea cu băieții, iar cea de-a doua cu fetele. În procedura revizuită, ordinea este inversată. Cum distribuirea se face alternativ, asemenea schimbări pot influența componența concretă a claselor.
Important însă este altceva: după intervenția Inspectoratului, lucrurile care ar fi trebuit să fie clare de la început sunt din nou puse în ordine. Există comisie, observatori, reguli, aprobare și trasabilitate. Cu alte cuvinte, sistemul a fost obligat să facă după scandal ceea ce trebuia să facă înainte să înceapă școala.
Cine răspunde pentru ceea ce s-a întâmplat?
Aici ajungem la problema pe care sistemul de educație o evită aproape de fiecare dată. Se constată o neregulă, se dispune refacerea procedurii, se redistribuie copiii și, după câteva zile, cazul riscă să fie considerat rezolvat. Numai că pentru copiii și părinții implicați problema nu dispare în momentul în care apare un nou tabel cu repartizarea.
Inspectoratul arată chiar în răspunsul oficial că aplicarea procedurilor revine conducerii școlii, comisiei de înscriere și distribuire aleatorie și Consiliului de Administrație, fiecare în limitele atribuțiilor sale. Tot ISJ spune că eventuala stabilire a unei răspunderi individuale trebuie făcută după analiza completă a situației.
Foarte bine. Atunci această analiză trebuie dusă până la capăt. Dacă procedura legală nu a fost respectată, trebuie stabilit cine a decis abaterea de la ea, cine a aprobat-o, cine trebuia să verifice și de ce nu a făcut-o. Nu este suficient ca singura consecință să fie aceea că niște copii de șase ani sunt mutați dintr-o clasă în alta pentru a corecta deciziile adulților.
Problema nu este doar dacă au existat pile. Problema este că oamenii cred imediat că au existat
În jurul acestui caz au apărut numeroase comentarii și acuzații despre pile, relații, preferințe pentru anumite cadre didactice și influențe. Nu toate pot fi considerate fapte și ar fi incorect să fie prezentate ca atare fără dovezi. Dar există o întrebare mult mai incomodă: de ce asemenea acuzații par atât de credibile pentru atât de mulți părinți?
Răspunsul ține de ceea ce sistemul de învățământ a cultivat ani întregi. Când inspectorii școlari sunt percepuți ca fiind legați de partidele aflate la putere, când directorii sunt numiți temporar sau prelungiți în funcție, când concursurile apar rar sau sunt privite cu neîncredere, oamenii ajung să creadă că relațiile contează. Chiar și atunci când într-o situație concretă poate să nu existe nicio intervenție politică, simplul fapt că populația consideră un asemenea scenariu perfect plauzibil reprezintă un eșec grav al sistemului.
Politizarea învățământului nu produce doar directori slabi sau inspectori obedienți. Produce neîncredere. Iar când dispare încrederea, părintele nu mai întreabă care este procedura, ci încearcă să afle pe cine cunoaște. Nu mai crede că repartizarea va fi corectă, ci caută să se asigure că propriul copil nu va fi dezavantajat. De aici până la un sistem în care fiecare încearcă să își găsească o relație nu mai este decât un pas.
Directorii și inspectorii trebuie selectați prin concursuri reale
Depolitizarea învățământului nu este o lozincă. Este una dintre condițiile fără de care nu vom putea reforma nimic serios. Directorii școlilor și inspectorii școlari trebuie selectați prin concursuri periodice, transparente și credibile, trebuie să aibă mandate clare și să fie evaluați după rezultate, nu după capacitatea de a păstra relația potrivită cu cei care îi pot ține în funcție.
Un director bun nu trebuie să aibă nevoie de susținere politică pentru a conduce o școală. Un inspector bun nu trebuie să se întrebe ce partid îl susține pe directorul pe care îl controlează. Iar un părinte nu trebuie să caute un consilier local, un inspector, un politician sau un cunoscut pentru a avea garanția că propriul copil va fi tratat corect.
Cât timp funcțiile de conducere din educație vor rămâne într-o zonă în care interimatul, numirea și sprijinul politic cântăresc mai mult decât concursul și performanța, fiecare scandal de acest fel va alimenta aceeași suspiciune.
Copiii plătesc pentru greșelile adulților
În toată această poveste există un aspect care riscă să fie pierdut între ordine de ministru, proceduri operaționale și ședințe de consiliu: copiii au șase ani. Au venit la școală, și-au cunoscut învățătoarea, au stat pentru prima dată în bancă, au început să își cunoască colegii și, după numai câteva zile, unii dintre ei trebuie să afle că repartizarea se schimbă.
Pentru un adult poate părea o simplă corecție administrativă. Pentru un copil aflat în primele zile ale vieții lui de școlar, schimbarea poate însemna mult mai mult. Tocmai de aceea este revoltător ca prețul unei proceduri greșit aplicate să fie plătit în primul rând de cei care nu au nicio vină.
A reface repartizarea poate rezolva juridic problema. Nu rezolvă însă întrebarea despre responsabilitate și nici nu șterge ceea ce s-a întâmplat.
Așa se duce de râpă învățământul
Când vorbim despre problemele educației românești ne gândim imediat la rezultatele PISA, la analfabetismul funcțional, la abandonul școlar, la programele încărcate sau la lipsa învățământului profesional. Toate acestea sunt probleme uriașe, dar școala se degradează și printr-un proces mult mai puțin spectaculos: prin fiecare funcție ocupată politic, prin fiecare interimat prelungit, prin fiecare procedură tratată ca o formalitate și prin fiecare situație în care nimeni nu răspunde pentru o decizie greșită.
Se degradează atunci când părinții ajung să creadă că pentru o școală bună este nevoie de flotant, iar pentru o anumită clasă poate fi nevoie de o relație. Se degradează atunci când regulile sunt foarte clare pe hârtie, dar devin obligatorii abia după ce apar reclamațiile și vine controlul. Și se degradează mai ales atunci când instituțiile se mulțumesc să repare efectul fără să stabilească responsabilitatea pentru cauză.
Cazul de la „Regina Maria” trebuie lămurit până la capăt, tocmai pentru că este vorba despre o școală publică foarte căutată și despre copii aflați la începutul drumului lor în educație. Dacă procedura a fost încălcată, trebuie să știm de ce și cine răspunde. Dacă există suspiciuni privind anii anteriori, trebuie verificate. Iar dacă vrem cu adevărat să vorbim despre reformarea educației, trebuie să începem de la lucrurile elementare: reguli aplicate tuturor, concursuri reale pentru funcțiile de conducere, transparență și răspundere.
Altfel, putem schimba programa de zece ori și putem organiza încă o sută de dezbateri despre reforma educației. Școala va continua să se ducă de râpă, câte puțin, prin politică, pile, relații și convingerea tot mai răspândită că regulile sunt pentru cei care nu cunosc pe cine trebuie.
