An de an, Sărbătoarea Naşterii Domnului este pentru noi toţi un reper şi un prilej de negrăită bucurie şi de nădejde. Oricât de multe întristări am întâmpina şi prin oricât de multe încercări am trece, bucuria acestui praznic nu o poate lua nimeni de la noi, aşa cum ne-a promis Mântuitorul nostru, că orice vom cere în numele Lui Tatăl ne va da nouă (cf. In 16, 23). Suntem acum sub ploaia de daruri ale iubirii Sale, căci El, Răsăritul răsăriturilor, Soarele dreptății, ne cercetează pe noi, Se coboară la noi pentru a ne lumina viețile, pentru a ne dărui viaţa Sa, pentru a ne face ai Săi. Aceasta este bucuria noastră în aceste zile luminoase: ne întâlnim şi ne unim cu Dumnezeul nostru cel viu, cu Ziditorul a toate, Care Se face om pentru a putea să ne ridice la Sine şi să ne facă dumnezei după har. Bucuria aceasta este fără de sfârșit şi cu cât o gustăm mai mult cu atât simțim că încă de aici, de pe pământ, ne împărtășim de fericirea vieţii veșnice.
Fiind mișcați profund de această iubire divină şi noi, ca şi magii şi păstorii de odinioară, venim astăzi în grabă şi cu suflete sincere şi curate la biserică, la tainicul Betleem, căutând Pruncul ceresc, singura şi adevărata noastră bucurie din această lume. Alergăm la biserică pentru că vrem să Îl vedem şi să Îl aflăm pe El şi Lui să ne închinăm cu darurile inimilor noastre, să Îl lăudăm prin cântări, Lui să Îi spunem durerile inimilor noastre şi să Îi cerem ajutorul. Venim la biserică pentru că ştim că doar viaţa Lui curată dă sens existenței noastre. Nici nu ne putem imagina cum ar fi fost existenţa noastră pământească fără aceste sărbători, fără această întâlnire a vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fără această tainică asumare de către El a întregii noastre ființe.
Fiecare sărbătoare e o taină, o îmbinare între istorie şi viaţa veşnică a Împărăţiei Cerurilor, între pământesc şi ceresc, între viaţa oamenilor şi viaţa lui Dumnezeu. Evenimentul Naşterii Domnului este descris de Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-12) şi Luca (2, 1-20) într-un mod unic: atunci când istoria oamenilor întâlneşte veşnicia mai presus de istorie a lui Dumnezeu, totul devine tainic şi paradoxal. O fecioară devine Mamă născând în lume pe Cel necuprins, magii păgâni Îl vestesc iudeilor pe Împăratul lor, născut în ieslea Betleemului, păstorii cei săraci şi obosiţi primesc vestea naşterii de la îngeri, iar cei care trebuiau să Îl primească pe Mesia cel vestit de proroci se tulbură la auzirea veştii naşterii Lui.
