-5.8 C
Sibiu
miercuri, 08 februarie, 2023

Au uitat de Slavici. Ioan Slavici

Știri din Județ

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

La 18 ianuarie 1848 se năștea Ioan Slavici, scriitor și gazetar important al istoriei României. El este cel care, la 1884 a înființat la Sibiu, primul cotidian românesc din Ardeal, Tribuna. Datorită articolelor sale a fost trimis în judecată adesea și chiar închis în 1888-1889, apoi a plecat la București.

Pentru istoria presei sibiene de limbă română, Slavici reprezintă un punct important al acesteia și se cuvine pomenit. Din păcate, cotidianul care astăzi încă îi poartă numele ziarului înființat de el în secolul XIX, l-a uitat.

Redăm mai jos o scurtă biografie a celui care a fost Ioan Slavici:

Deopotrivă prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar, membru corespondent al Academiei Române (22 martie 1882), Ioan Slavici este considerat unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi de Ion Creangă.

„Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului”, conform lucrării „Dicţionarul scriitorilor români” (Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în localitatea Şiria de lângă Arad. Era cel de-al doilea din cei cinci copii ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari ardeleni) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar ce se îndeletnicea şi cu negustorii de tot felul), potrivit „Dicţionarului general al literaturii române” (Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007).

Sursa foto: www.ideeaeuropeana.ro


A urmat primele clase la şcoala de pe lângă biserica din satul natal, iar liceul, la Arad şi Timişoara, susţinând examenul de bacalaureat la Satu Mare (1868). S-a înscris apoi la Facultatea de Drept din Budapesta (1868), devenind totodată membru al Societăţii studenţilor români „Petru Maior”, notează lucrarea „Dicţionarul Membrilor Academiei Române / 1866-2010” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010). Pentru că s-a îmbolnăvit, şi-a întrerupt studiile, pe care, în toamna anului 1869, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul militar. Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, întâlnirea lor transformându-se într-o prietenie pe viaţă. Împreună cu Eminescu, a pus bazele Societăţii Academice Sociale Literare „România Jună” şi a organizat, în 1871, ca preşedinte al societăţii, Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate.

Eminescu i-a înlesnit contactul cu „Junimea” şi „Convorbiri literare”, unde a debutat, în 1871, cu comedia „Fata de birău”. Vocaţia sa de prozator se va concretiza în 1881 cu volumul „Novele din popor”, considerat un moment de seamă în evoluţia prozei româneşti.

Între timp, a lucrat în biroul unui avocat din Arad, apoi ca arhivar la Oradea (1873). A plecat din nou la Viena, unde şi-a tratat o boală gravă, ce l-a ţinut în spital şi apoi în sanatoriu o bună parte a anului 1874, încercând, probabil, să îşi continue şi studiile. Ulterior, în octombrie 1874, a poposit la Iaşi, fără să fi dobândit o diplomă universitară. La începutul lui decembrie s-a mutat la Bucureşti, fiind numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. În cele trei decenii în care a deţinut această funcţie, Ioan Slavici a tradus şi a îngrijit apariţia unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor şi a publicat broşura „Răpirea Bucovinei după documente autentice”. În aceeaşi calitate a supravegheat tipărirea, în 1878, a lucrării lui Nicolae Bălcescu „Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul”.

Sursa foto: www.printrecarti.ro


În 1875 a fost numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, unde nu a stat decât un an, iar în 1876 a devenit redactor la „Timpul”, lucrând o vreme alături de Eminescu şi Caragiale. În 1880 a primit postul de profesor la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, iar doi ani mai târziu a devenit profesor şi la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti.

În 1884 s-a stabilit la Sibiu, unde a înfiinţat ziarul „Tribuna”, primul cotidian al românilor din Transilvania, sub lozinca devenită faimoasă „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”, potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Bucureşti, Editura Albatros, 2002). Au urmat ani de muncă asiduă, concretizată într-o bogată activitate publicistică. Pentru atitudinea sa de apărător al intereselor românilor ardeleni, fiind în acelaşi timp şi secretar al Partidului Naţional Român, Ioan Slavici a fost acuzat de „agitaţie împotriva statului”, fiindu-i intentate procese de presă (cinci la număr) soldate atât cu amenzi, cât şi cu un an de închisoare, la Vaţ (1888-1889).

A trecut munţii în 1890, stabilindu-se la Bucureşti (în 1892 a primit cetăţenia română), unde a înfiinţat Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, împreună cu Ioan Rusu-Şirianu (fiul surorii sale Maria), I.S. Neniţescu ş.a. A desfăşurat o intensă activitate în scopul pregătirii mişcării memorandiste. Tot în vederea sprijinirii mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni a întemeiat ziarul „Corespondenţa română” (1893-1894). Între 1894-1896, împreună cu George Coşbuc şi I.L. Caragiale, a scos revista „Vatra”.


În 1894 a fost numit director de studii la Institutul Oteteleşanu de la Măgurele, patronat de Academia Română, iar în 1910 a funcţionat ca învăţător la Şcoala Evanghelică şi la Şcoala Superioară de Fete din Bucureşti.

A fost director al ziarului „Minerva” şi al agenţiei de presă „Corespondenţa română”, iar pentru scurt timp, al ziarului „Ziua”, arată lucrarea „Dicţionarul Membrilor Academiei Române / 1866-2010” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010).

În preajma intrării României în primul război mondial, Ioan Slavici nu a ezitat să-şi manifeste convingerile filohabsburgice, opinii ce l-au făcut nepopular. Îndată după angajarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, a fost arestat şi închis. În timpul ocupaţiei germane a colaborat la „Gazeta Bucureştilor”, publicaţie de orientare progermană. Ca urmare, în ianuarie 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, dar eliberat la sfârşitul anului din închisoarea Văcăreşti.

Până la sfârşitul vieţii, a colaborat la diverse publicaţii ale vremii: „Adevărul Literar şi Artistic”, „Gândirea”, „Viaţa Românească” ş.a. A militat neîncetat pentru o cultură unitară, punând un accent deosebit pe cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român; a susţinut însemnătatea limbii limbii române ca temelie a unităţii naţionale: „Aşezarea vorbelor în româneşte” (1905); „Cum se scrie româneşte” (1906); „Gramatica limbii române” (1914); „ŤPăsăreascať de azi” (1922). S-a simţit atras şi de creaţia populară, privind folclorul într-un larg context etnografic, militând pentru culegerea lui exactă.


Slavici a scris până în ultima clipă. A fost preocupat mai cu seamă de basm, el însuşi scriind basme şi poveşti („Zâna Zorilor”, „Floriţa din codru”, „Doi feţi cu stea în frunte”, „Păcală în satul lui”, „Stan Bolovan”, „Petrea Prostul”). A studiat şi particularităţile etnografice ale diverselor provincii româneşti, oprindu-se cu precădere asupra românilor din Imperiul Austro-Ungar („Ardealul”; „Românii din Ardeal”); a întocmit şi lucrări de folclor comparat („Studie asupra maghiarilor”, 1871). Cunoscut îndeosebi ca nuvelist de excepţie („Popa Tanda”,1875; „La crucea din sat”, 1876; „Gura Satului”, 1878; „Budulea taichii”, 1880; „Moara cu noroc”, 1880; „Pădureanca”, 1884), s-a impus şi prin romane („Mara”, 1884; „Din bătrâni”, 1902; „Corbei”, 1906; „Din două lumi”, 1921; „Cel din urmă armaş”, 1923; „Din păcat în păcat”, 1924-1925), piese de teatru („Fata de birău”, 1871; „Toane sau vorbe de clacă”, 1875; „Polipul unchiului”, 1875; „Bogdan Vodă”, 1876), memorialistică („Închisorile mele”, 1921; „Amintiri”, 1924; „Lumea prin care am trecut”, lucrare care a apărut postum, în 1930). Totodată, a tradus din Bret Harte, N.V. Gogol, Rudolf Stratz ş.a.


În 1882, a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru editarea documentelor Hurmuzachi. În 1903 a primit Premiul Academiei Române pentru romanul „Din bătrâni”, potrivit „Dicţionarului scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002).

Marele scriitor a murit la 17 august 1925, în casa fiicei sale Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu, judeţul Vrancea, fiind înmormântat la schitul Brazi din Panciu. AGERPRES/(Documentare – Doina Lecea, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.enciclopedie.info

Sursa biografie: Agerpres

- Advertisement -spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele Știri