Consiliului Județean Sibiu continuă seria poveștilor producătorilor locali, participanți la Piața Volantă de la CJ Sibiu.
Redăm mai jos povestea lui tanti Maria Ranf din Alămor:
„𝑷𝒊𝒕𝒂 𝒍𝒖𝒊 𝑫𝒖𝒎𝒏𝒆𝒛𝒆𝒖” – trei cuvinte prin care bunicii noștri descriau, simplu și curat, acei oameni calzi, cu bună creștere, pe care îți este haznă să ajungi să-i cunoști. Cam cum ar trebui să fie pita cea bună, tocmai scoasă din cuptorul încins.
Maria Ranf este din Alămor, sat „prins” între două mândre zone: Mărginimea Sibiului, care coboară dinspre semețul Cindrel, și Valea Secașelor, cea care molcom alunecă spre hotarul cu județul Alba.
Cine ajunge să o cunoască pe tanti Maria, în mod sigur o va pune la inimă, doar privindu-i mâinile cu care plămădește pâine cu adevărat „de casă”. Asta pentru că și grâul și-l cultivă în „hotarul” de lângă sat:
„Avem 5 hectare pe care punem grâu, din ăla cu bob sănătos și fain. Nu-i dăm alt tratament decât gunoi de saivan. Fata mea are vreo 1.700 de oi” . La inimă are un nepot, devenit deja bărbat: „O făcut deja 23 de ani, dar tot „Milie” mă strigă. Când era mic, nu putea zice „Mărie”. Așa că numa-l aud „Milie, vezi că am arat”, „Milie, am semănăt”, „Milie, grâu-i cules”.”
Într-o casă din Alămor, nopțile sunt scurte pentru că diminețile au miros de făină cernută, aluat dospit și pită rumenită. Aluatul prinde viață: „Avem două troace dinalea mari, din lemn. În ele frământăm. Folosim doar maia, nu drojdie, că așa făceau și bunicii.”
Două cuptoare desăvârșesc truda doamnei Maria. Dar și coptul pâinii are un dichis:„Ăl mai bun îi lemnul de acățiu. Adică de salcâm, cum îi spun domnii”
Pitele mari, poleite-n aur de dogoarea „acățiului”, iau calea Sibiului dar și a Bucureștiului. „Pită din asta au mâncat și miniștri, că au trimis după ea mașini de la București. Dar cel mai mult îmi place la Piața Volantă Transilvania sâmbăta, când umplu masa cu pită proaspătă. Mai aduc și câte ceva dulce, că doar făina nu-i doar pentru pită.”
Așa se face că, de multe ori, pitele aurite sunt „flancate” de lichiu cu ceapă și, taman în această perioadă, de plăcintă și găluști cu prune. „La găluști, am frământat un aluat mai special, ca de fidea. Este ușor, să nu cadă doamnelor și domnilor greu la stomac.”
Pe lângă că-i pricepută în a „îmblânzi” aluatul, tanti Maria este o fire întreprinzătoare: a deschis un PGL, adică un „punct gastronomic local”, pe care l-a numit simplu: „Om bun”. Are ușa deschisă oricui dornic să-i guste din bucate: „Au venit și din Australia. Ei mi-au povestit de canguri, eu i-am lăsat cu gura căscată când le-am arătat că facem totul simplu. precum bunicii, adică la mână”
Bătrânii din Alămor își amintesc că, pe când erau în băncile școlii, dascălii le-au spus că numele satului s-a născut dintr-un necaz mare, când o boală necunoscută a omorât oameni și animale, deopotrivă.
„Alles moor” (toți sunt morți) ar fi grăit cei cea au scăpat, iar în timp, strigătul de deznădejde ar fi luat forma de „Alămor”.
Ceea ce, dacă o cunoști pe Maria „Milie” Ranf, poate fi total neadevărat, având în vedere că aluatul pe care-l frământă cu dibăcie este cât se poate de viu, iar gustul pitei rumenite în foc de „acățiu” te îndeamnă să ai o viață lungă, alături de oameni ce sunt „pita lui Dumnezeu”.
Mai ales dacă acest lucru îl faci în județul Sibiu, cu oameni și locuri de poveste!
