Cristian Lupeș, managerul Filarmonicii de Stat Sibiu, și directoarea economică a instituției, Mariana Preda, ar fi devenit inculpați într-un dosar instrumentat de DNA Alba Iulia.
Spunem „ar fi” nu din dorința de a ascunde ceva și nici pentru a proteja conducerea Filarmonicii. Spunem „ar fi” pentru că, la momentul redactării acestui editorial, informațiile despre calitatea procesuală și despre presupusele infracțiuni nu provin dintr-un comunicat oficial detaliat al DNA, ci din articole construite pe baza unor surse apropiate anchetei.
Cu toate acestea, o parte a presei a pronunțat deja sentința.
Nu mai este nevoie de proces. Nu mai trebuie administrate probe. Nu mai este necesar ca apărarea să fie ascultată. Nu mai contează ce vor decide judecătorii. Cristian Lupeș a fost deja așezat pe banca infamiei publice, etichetat și prezentat aproape ca un condamnat definitiv.
Într-unul dintre articole, simpla informație privind presupusa calitate de inculpat este transformată imediat într-un rechizitoriu jurnalistic despre „fapte grave”, „directori privilegiați” și instituții care ar refuza să aplice legea. Se cere, practic, o execuție administrativă înainte ca instanța să se fi pronunțat măcar asupra existenței faptelor.
Nu știm dacă Cristian Lupeș este vinovat sau nevinovat.
Și tocmai aceasta este problema.
Nu noi trebuie să stabilim acest lucru. Nu sindicatul cu care managerul se află de ani întregi în conflict. Nu adversarii săi politici. Nu jurnaliștii care primesc informații „pe surse”. Nici măcar procurorul care instrumentează cauza.
Vinovăția este stabilită de judecător, în urma unui proces.
Cel puțin așa ar trebui să funcționeze un stat de drept.
De la Iordănescu la Lupeș: aceeași condamnare înaintea procesului
Cazul Cristian Lupeș seamănă izbitor cu dosarul lui Eugen Iordănescu, despre care am scris ieri.
Și Eugen Iordănescu a fost executat public. Timp de ani, acuzațiile procurorilor au fost prezentate drept adevăruri demonstrate. Dosarul a fost alimentat mediatic, iar imaginea sa publică a fost distrusă cu mult înainte ca judecătorii să analizeze definitiv probele.
Puțini au mai așteptat instanța.
Iar când instanțele au început să elimine probe, să constate nereguli și, în cele din urmă, să pronunțe achitarea pentru toate acuzațiile, zgomotul mediatic s-a redus brusc. Sentința de achitare nu a mai produs nici pe departe avalanșa de articole, comentarii și verdicte care însoțise acuzațiile.
În septembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia elimina probe importante din dosarul Iordănescu. Sibiu Independent avertiza încă de atunci asupra modului în care dosarul fusese construit și mediatizat și asupra acuzațiilor de abuz formulate de apărare.
Acum, după ani de proces și după distrugerea unei reputații, Eugen Iordănescu a fost achitat.
Cine îi restituie anii pierduți? Cine îi reface imaginea? Cine răspunde pentru condamnarea publică pronunțată înaintea judecătorilor?
Nimeni.
Există riscul ca mecanismul să se repete acum în cazul lui Cristian Lupeș.
Nu spunem că dosarele sunt identice și nici că managerul Filarmonicii va fi achitat. Spunem doar că metoda de execuție publică este aceeași: o informație dintr-un dosar nepublic ajunge selectiv la presă, este prezentată într-o formă acuzatoare, iar persoana vizată devine vinovată înainte de începerea procesului.
Cine oferă presei informațiile din dosare?
Aici apare întrebarea pe care instituțiile judiciare o evită de fiecare dată.
De unde provin informațiile?
Când Sibiu Independent cere date despre un dosar aflat în lucru, răspunsul parchetelor este aproape invariabil: informațiile nu pot fi comunicate deoarece urmărirea penală nu este publică, ancheta este în desfășurare, iar divulgarea unor date ar putea afecta cercetările.
Este un răspuns legal și, până la un punct, firesc.
Dar aceeași discreție dispare misterios în anumite dosare.
Dintr-odată, unii jurnaliști află cine este inculpat, pentru câte infracțiuni, ce fapte sunt cercetate, ce măsuri au fost dispuse și ce documente se află la dosar. Uneori apar chiar fragmente din declarații, interceptări, ordonanțe sau referate care nu sunt publice.
Nu acuzăm fără probe un anumit procuror și nu afirmăm că în dosarul Filarmonicii informația a fost transmisă ilegal de un magistrat. Dar este legitim să întrebăm cine avea acces la această informație și în ce scop a ajuns ea selectiv în presă.
Dacă datele au fost oferite de o parte din dosar, trebuie spus acest lucru.
Dacă au fost transmise de persoane din interiorul sistemului judiciar, situația este mult mai gravă și ar trebui verificată imediat.
Pentru că divulgarea selectivă a informațiilor nu servește doar informării publicului. Ea poate crea o presiune publică uriașă asupra celor care vor lua ulterior decizii administrative sau judiciare.
Presa nu trebuie să devină rechizitoriul procurorului
În cazul Lupeș, efectele au apărut imediat.
Consiliul Județean Sibiu este întrebat de ce nu îl suspendă, de ce „tace” și de ce nu ia măsuri. Managerul este prezentat drept un beneficiar al protecției politice, deși nu există în acest moment o condamnare și nici măcar un rechizitoriu public care să poată fi analizat integral.
Consiliul Județean a convocat o ședință extraordinară pentru angajarea unor avocați care să reprezinte instituția în raport cu solicitările DNA, termenul indicat pentru răspuns fiind 7 iulie. Faptul că autoritatea județeană își angajează apărători nu reprezintă o dovadă de vinovăție, ci exercitarea unui drept elementar la apărare.
Nici aplicarea sechestrului asigurător nu este o condamnare. Este o măsură procesuală preventivă, contestabilă în instanță. În noiembrie 2025, presa relata că managerul și alte două persoane din Filarmonică au contestat sechestrul dispus în dosarul referitor la cheltuielile cu serviciile juridice.
Dar într-o societate intoxicată de verdicte mediatice, orice măsură a procurorului devine automat dovada supremă a vinovăției.
Procurorul pune sechestru? Înseamnă că persoana a furat.
Procurorul o declară inculpată? Înseamnă că este vinovată.
Procurorul cere arestarea? Înseamnă că trebuie arestată.
În această logică, judecătorul devine o simplă formalitate, iar procesul este redus la confirmarea unei sentințe deja pronunțate în presă.
Lecția recentă a cazului Viorel Pașca
Am văzut același mecanism și în cazul Viorel Pașca.
Înainte ca judecătorul să analizeze în profunzime probele, opiniei publice i-au fost prezentate acuzații cutremurătoare: grup infracțional organizat, trafic de persoane, sute de acte materiale și presupusa exploatare a unor oameni vulnerabili.
În urma acestui val mediatic, cine mai putea spune că așteaptă probele fără să fie acuzat că apără „azilele groazei”?
Totuși, Tribunalul București nu a acceptat cererea DIICOT de arestare preventivă și a dispus cercetarea sub control judiciar. DIICOT a contestat decizia, insistând pentru arestare.
Aceasta nu demonstrează nevinovăția lui Viorel Pașca. Dar demonstrează că instanța nu a împărtășit automat toate concluziile și solicitările acuzării.
Judecătorul există tocmai pentru a verifica procurorul.
Numai că, până când judecătorul ajunge să vorbească prin hotărâre, procurorul a vorbit deja indirect prin presă, iar societatea a pronunțat sentința.
Ne întoarcem în anii ’50?
În anii stalinismului, procesul nu era organizat pentru a afla adevărul, ci pentru a confirma vinovăția stabilită anterior de aparatul de represiune.
Întâi era desemnat „dușmanul poporului”. Apoi începea campania publică. După aceea venea procesul, a cărui concluzie era cunoscută dinainte.
Nu suntem încă în anii ’50. Avem instanțe independente, avocați, căi de atac, presă liberă și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Dar reflexul stalinist al condamnării înainte de judecată revine îngrijorător.
Persoana devine „penală” din momentul în care procurorul îi atribuie o calitate procesuală. Articolele vorbesc despre acuzații ca despre fapte demonstrate. Instituțiilor li se cere să elimine imediat persoana din funcție. Orice apel la prezumția de nevinovăție este prezentat drept complicitate.
Codul de procedură penală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilesc însă contrariul: o persoană acuzată trebuie considerată nevinovată până când vinovăția îi este stabilită potrivit legii. Jurisprudența europeană include în această protecție inclusiv publicitatea prematură și declarațiile oficiale care sugerează vinovăția înaintea unei hotărâri.
Prezumția de nevinovăție nu este un favor făcut inculpatului.
Este diferența dintre justiție și linșaj.
Unde sunt Inspecția Judiciară și CSM?
Dacă informații nepublice din dosare ajung selectiv la anumite publicații, Inspecția Judiciară ar trebui să verifice traseul lor.
Dacă procurorii sau alte persoane din sistem alimentează campanii mediatice împotriva celor cercetați, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să reacționeze.
Dacă asemenea informații sunt publicate fără ca persoana vizată să aibă posibilitatea reală de a se apăra, instituțiile care garantează independența și corectitudinea justiției nu pot rămâne spectatoare.
CSM reacționează frecvent atunci când consideră că independența unui magistrat este afectată de declarații publice. Dar cine apără cetățeanul atunci când reputația lui este distrusă prin informații provenite chiar din interiorul unei anchete?
Cine verifică dacă nu cumva ancheta penală este dublată de o operațiune de presiune mediatică?
Cine răspunde dacă, peste cinci ani, Cristian Lupeș va fi achitat?
Presa care îl condamnă acum va publica articole la fel de mari despre achitare? Procurorii vor explica de ce acuzațiile nu au rezistat? Instituțiile îi vor reface reputația?
Experiența cazului Eugen Iordănescu ne spune că nu.
Lupeș poate fi vinovat. Dar poate fi și nevinovat
Cristian Lupeș nu trebuie apărat de anchetă.
DNA are obligația să verifice orice suspiciune privind utilizarea banilor publici. Dacă există probe că managerul Filarmonicii sau directoarea economică au încălcat legea, acestea trebuie administrate și prezentate instanței.
Dacă vor fi găsiți vinovați, trebuie să răspundă.
Dar până atunci sunt persoane acuzate, nu persoane condamnate.
În același timp, activitatea managerială a lui Cristian Lupeș poate fi criticată. Conflictele de la Filarmonică, cheltuielile, relația cu sindicatul, deciziile administrative și situația financiară sunt teme legitime de presă.
Sibiu Independent a relatat inclusiv despre procesele și disputele instituției. Dar tot noi am relatat și când instanțele au respins definitiv acțiunea sindicatului împotriva managerului, în martie 2026.
A critica un manager nu înseamnă a-l condamna penal.
A investiga modul în care sunt cheltuiți banii publici nu înseamnă a înlocui judecătorul.
Iar jurnalismul nu trebuie să devină prelungirea unui rechizitoriu încă nescris.
Cazurile Eugen Iordănescu, Viorel Pașca și Cristian Lupeș ar trebui să ne oblige la o discuție serioasă despre relația dintre parchete, presă și actul de justiție.
Altfel, riscăm să construim un sistem în care procurorul formulează acuzația, sursele o livrează presei, presa pronunță condamnarea, iar judecătorului îi mai rămâne doar ingrata misiune de a confirma sau de a contrazice verdictul mulțimii.
Aceasta nu mai este justiție.
Este o execuție publică, organizată înainte de proces.
