Scandalul de la Școala „Regina Maria” din Sibiu pune o întrebare mai importantă decât cine a greșit repartizarea unor copii sau cine și-a dat demisia: la ce ne mai trebuie, în forma actuală, Inspectoratul Școlar Județean? Instituția controlează, monitorizează, cere situații, aprobă, centralizează și coordonează. Dar când apare o problemă serioasă, răspunderea coboară repede spre școală. Poate că a venit momentul să discutăm nu despre schimbarea unor oameni, ci despre rostul unei întregi structuri.
Scandalul de la Școala Gimnazială „Regina Maria” continuă. După repartizări contestate, refacerea procedurilor, tensiuni între părinți și conducerea școlii și discuții inclusiv despre plângeri penale, directoarele au demisionat.
Inspectoratul Școlar Județean Sibiu a verificat situația, a constatat neconformități și a cerut refacerea unor proceduri.
Până aici, aparent, instituțiile au funcționat.
Numai că există o problemă. Inspectoratul explică public că activitatea sa de îndrumare și monitorizare nu se poate substitui responsabilității directe a conducerii unei școli și că inspectorii nu pot fi prezenți la fiecare operațiune procedurală.
Corect. Nimeni nu cere unui inspector să stea lângă director atunci când acesta face un tabel.
Dar atunci apare întrebarea simplă: ce anume trebuie să prevină Inspectoratul?
Pentru că, dacă intră în scenă abia după sesizările părinților, după scandal, după articolele din presă și după ce copiii au început deja școala, avem mai degrabă o instituție care constată incendiul decât una care verifică dacă există extinctoare.
Pe hârtie, Inspectoratul are puteri serioase
Rolul legal al inspectoratelor este mult mai amplu decât simpla centralizare a datelor.
Inspectoratele aplică politicile educaționale, urmăresc respectarea legislației, monitorizează activitatea școlilor, controlează și evaluează managementul unităților de învățământ, coordonează examenele naționale și admiterea și participă la organizarea rețelei școlare.
Așadar, Inspectoratul nu este un simplu oficiu poștal între Minister și școli.
Sau cel puțin nu ar trebui să fie.
Tocmai de aceea explicația „școala răspunde” nu poate deveni răspunsul universal atunci când ceva merge prost.
Evident că directorul răspunde pentru deciziile sale. Dar dacă o instituție județeană există tocmai pentru monitorizarea managementului și respectării legislației, trebuie să putem măsura și ce a făcut acea instituție înainte să apară problema.
Altfel, responsabilitatea curge mereu în jos, iar raportarea mereu în sus.
La raportări Inspectoratul există foarte bine
Orice director de școală știe însă cât de prezent poate fi Inspectoratul atunci când trebuie completată o machetă.
Situații. Tabele. Centralizări. Formulare. Exceluri. Raportări. Adrese transmise mai departe.
Uneori cu termene de câteva ore.
Nu spun că asemenea date nu sunt necesare. Multe sunt obligatorii și utile.
Problema apare atunci când instituția riscă să devină foarte performantă în colectarea datelor și mult mai puțin vizibilă în folosirea lor.
La ce folosește să primești sute de tabele dacă nu identifici din ele problemele?
Dacă Inspectoratul cere informația, o centralizează și o transmite Ministerului, dar analiza și decizia nu îi aparțin niciodată, atunci trebuie spus deschis: avem nevoie de o instituție de management educațional sau de un centru județean pentru centralizarea Excelurilor?
Exemplul planului de școlarizare este grăitor
SIBIU INDEPENDENT a documentat anul acesta situația planului de școlarizare pentru clasa a IX-a.
Din datele comunicate a rezultat că numărul locurilor propuse la liceele din județ era cu sute mai mare decât numărul absolvenților de clasa a VIII-a.
Explicația Inspectoratului a fost, în esență, că instituția centralizează propunerile transmise de unitățile de învățământ.
Și atunci întreb din nou: unde este analiza județeană?
Tocmai acesta ar trebui să fie avantajul existenței unei instituții aflate între câteva zeci de licee și Ministerul Educației.
Să nu adune pur și simplu dorințele tuturor, ci să vadă ansamblul: câți copii sunt, ce specializări mai atrag elevi, unde rămân anual clase goale, ce calificări sunt cerute pe piața muncii și unde este nevoie de ajustări.
Dacă fiecare școală transmite ce dorește, Inspectoratul adună, iar Ministerul aprobă, nivelul intermediar trebuie să poată explica valoarea pe care o adaugă.
România are 42 de asemenea structuri
Problema nu este numai sibiană.
România funcționează cu câte un inspectorat școlar în fiecare județ și unul pentru municipiul București.
Analizele internaționale privind educația din România au remarcat de mai multe ori caracterul birocratic al sistemului și dificultatea de a construi expertiză suficientă în fiecare dintre cele 42 de structuri teritoriale.
În același timp, inspectoratele păstrează atribuții importante în planificarea educațională, managementul școlar, resurse umane și organizarea examenelor.
Aici apare o întrebare care merită discutată serios: de ce trebuie neapărat să avem 42 de structuri complete?
De ce nu structuri regionale?
O variantă care ar trebui măcar analizată ar fi existența unor structuri regionale, fiecare pentru aproximativ șase-șapte județe.
În loc ca fiecare județ să aibă propria conducere, propriii inspectori pentru aproape toate disciplinele, propriile servicii juridice, administrative și de management, anumite competențe ar putea fi concentrate regional.
Ar putea exista echipe mai puternice pe analiză de date, legislație, resurse umane, management școlar, incluziune și sprijin pentru școlile cu rezultate slabe.
La nivel județean ar putea rămâne puncte operaționale pentru examene, mobilitatea personalului, relația curentă cu școlile și situațiile care necesită prezență locală.
Există, evident, și argumentul opus. O structură regională poate deveni prea îndepărtată de școli. Problemele unui liceu din Sibiu nu sunt identice cu cele ale unei școli mici dintr-o comună izolată, iar sistemul are nevoie și de oameni care cunosc realitatea locală.
Tocmai aceasta este discuția care lipsește.
Ce atribuții chiar necesită o întreagă structură județeană și ce atribuții pot fi exercitate mai profesionist regional sau național?
Statul însuși a decis că actualul model trebuie schimbat. Apoi a amânat
Ironia este că reforma inspectoratelor a fost deja scrisă în lege.
Legea învățământului preuniversitar adoptată în 2023 a prevăzut reorganizarea inspectoratelor școlare și apariția unor noi structuri județene, cu transferarea unei părți din activitatea de inspecție către o structură națională specializată.
Aplicarea acestor prevederi a fost însă amânată.
Termenul a ajuns până la începutul anului școlar 2027–2028.
Adică sistemul însuși recunoaște de ani buni că actualul model trebuie reorganizat, dar continuă să îl prelungească.
Problema este că simpla schimbare a plăcuței de pe ușă din „Inspectorat” în „Direcție” nu schimbă automat instituția.
Dacă păstrezi aceeași organigramă, aceleași reflexe, aceleași raportări și același sistem de numiri, ai făcut o reformă de antet.
Inspectorii care verifică școlile sunt ei înșiși numiți fără concursuri periodice
Mai există un elefant în cameră.
Cine controlează școlile?
Inspectorii.
Dar cum ajung inspectorii în funcție?
La vârful ISJ Sibiu, funcțiile de conducere sunt ocupate prin detașare până la organizarea concursurilor.
Situația nu este una specifică Sibiului. De ani de zile sistemul funcționează în mare măsură cu numiri și detașări, iar concursurile pentru asemenea funcții au lipsit perioade foarte lungi.
Inclusiv inspectorii de specialitate care verifică activitatea școlilor și a profesorilor ajung frecvent în funcții fără să existe un concurs periodic prin care să își câștige mandatul.
Aici apare o problemă de credibilitate instituțională.
Omul care merge într-o școală și verifică dacă directorul respectă legea, dacă profesorii își fac treaba și dacă managementul funcționează ar trebui să aibă el însuși o poziție obținută printr-o procedură transparentă, competitivă și periodică.
Nu înseamnă că un profesor numit prin detașare este automat incompetent sau obedient. Ar fi incorect să afirmăm asta.
Înseamnă însă că mecanismul este vulnerabil și nu oferă aceeași legitimitate ca un concurs deschis, periodic și verificabil.
Mai ales când vorbim despre oameni care exercită control asupra altora.
Poate că aceasta este întrebarea corectă
Scandalul de la „Regina Maria” va trece.
Vor exista cercetări. Părinții anunță plângeri penale. Directoarele au demisionat. Vor urma probabil alte verificări, explicații și poate procese.
După o vreme, o altă problemă va ocupa agenda publică.
Dar întrebarea despre Inspectoratul Școlar rămâne.
Nu dacă avem inspectori buni sau slabi la Sibiu.
Nu dacă un inspector general comunică mai bine decât altul.
Nu dacă un anumit director trebuia sau nu să demisioneze.
Întrebarea este una de sistem:
Ce problemă rezolvă astăzi cele 42 de inspectorate școlare pe care o structură regională, mai concentrată pe expertiză și mai puțin pe birocrație, nu ar putea să o rezolve?
Și, în sens invers, ce funcții locale s-ar pierde dacă nivelul județean ar fi redus?
Acestea sunt lucrurile care trebuie măsurate: câte probleme previne Inspectoratul, câte școli ajută efectiv să se îmbunătățească, ce decizii ia pe baza datelor pe care le colectează, ce corectează înainte să apară scandalul și cine răspunde atunci când mecanismul de supraveghere nu funcționează.
Pentru că o instituție publică nu își justifică existența prin faptul că există de zeci de ani.
Și nici prin numărul de tabele pe care reușește să le strângă.
