Viteza cu care traversăm evenimentele sau ne trăim emoțiile, potopul informațional și zgomotul metropolei ne țin într-o permanentă stare de tensiune aproape electrică. Supapele răbdării cedează din ce în ce mai mult în jurul nostru și totul se transformă în sirene si claxoane stradale, urmate de vorbele de duh ale șoferilor, bullingul din școli, în care copiii imită comportamentul intâlnit in strădă sau acasa, in comentariile online si mai ales în acvariul transparent al autovehiculului, în care totul devine stresant. Radioul cu ritmuri si sloganuri explozive, lupta pt locul pe banda întâi sau locul de parcare, nerăbdarea de a mai scrie un mesaj sau a sări dntr-un apel în altul, Dacă ne-am viziona filmul zilei, uneori ne-am rușina de propriile exagerări.

Istoria culturii reușește să creeze o insulă socială în care oamenii pot trăi într-o biosferă armonioasă dar complexă, ferită de mesajele unei societăți frustrate și ilogice, unde fiecare dintre noi ar trebui să-și înfrâneze pornirile agresive. Arta. Această insulă trebuie populată si desigur că trebuie să începem cu cei care lucrează acolo, artiștii. Aceștia se plasează pe trepte calitative și ierarhice bine definite și organizate. Scara valorică e negociată în primul rând între ei, formându-se o bulă a specialiștilor în “fabricarea” produselor artistice, apoi de către critici, manageri, impresari și desigur de către public.

Chiar dacă artiști practică activități vocaționale, sunt forțați să adopte și modelul de organizare al societății și ei trebuie să urmeze și să se înroleze în ciclul de învățământ primar, mediu superior ca apoi să intre în zona “meseriilor” vocaționale, semnând contracte de muncă încadrându-se în rigorile generale.

Fac acum o paralelă. Spectrul nostru vizual face ca în arta plastică să folosim culorile astfel: culorile elementare, albastru, roșu, galben și culorile secundare care se obțin exclusiv din combinarea primelor trei. Verdele prin combinarea galbenului cu albastru, orange combinând roșu cu galben, violet, amestecând albastru cu roșu.

Cam așa se organizează și diferitele ramuri ale artei. Sunt câteva pe care le putem denumi pure, care nu trebuie să se sprijine pe o altă artă pentru a exista. Istoria artei enumeră astfel: arhitectura, dansul, literatura, pictura, muzica, sculptură, poezia teatrul. Discuția poate fi lungă și chiar polemică având în vedere sufletele fierbinți ale artiștilor și gândirea lor intuitivă mai mult decât rațională.

Urmează artele sincretice. Ele apar prin combinația celor enumerate mai devreme.

Teatrul are nevoie în primă fază de literatură și oratorie dar și de mișcare, dacă devine mai complex pictură și sculptură ne duc către decoruri și muzica însoțește

Baletul și coregrafia, se sprijină pe muzica, dans si restul elementelor din teatru

Opera poate cel mai sincretic element artistic îmbinând aproape toate artele pure. Exercițiile sunt infinite in generarea formelor de artă iar polemicile iscate de susținătorii unei forme artistice sau alta fără final. Imaginați-vă cum reacționează un pictor căruia îi citezi din vecinul de la Rășinari, Emil Cioran “ Muzica este arta supremă”.

In funcție de arta abordată, artiștii se împart si ei in mai multe categorii:

Artiști creatori, care sunt personajele singuratice, aici putem exemplifica scriitorii pictorii și sculptorii, compozitorii, care retrași într-o singurătate aparentă, absorb societatea așa cum face prisma de pe coperta albumului “Dark Side of the Moon” a lui Pink Floyd. Odată lumina absorbită și procesată, ea se va întoarce înapoi in societate îmbogățită cu imaginația și experiențele artistului creator. Dacă îl credem pe Kant care spunea că “nimic nu există în afara conștiinței noastre” atunci înțelegem că orice noutate adusă de artă nu este altceva decât  o nouă combinare a elementelor existente in mediul ambiant. Doar aranjarea si proporția dintre aceste elemente generează unicitatea unui act creator.

Cealaltă categorie de artiști sunt interpreții. Cei care preiau opera literară, arhitecturală sau muzicala a autorului originar si o redau publicului.

Aici deja lucrurile trebuie tratate cu multă atenție. Până acum părea simplă definirea lumii artiștilor, dar cum îi vedem noi pe cei care ne restituie operele creatorilor? 

Desigur că nu putem să-i vedem doar ca pe niște prestatori de servicii care învață un text și ni-l redau. Nu sunt mașinării care învață texte sau mișcări coregrafice. Fiecare dintre artiștii interpreți au propriile trăiri emoționale, bagaj informațional si mai ales experiență artistică care, ori i-a îmbogățit și perfecționat, ori de la care au învățat că unele lucruri nu trebuie făcute. 

Eu mi-am scris teza de doctorat cercetând parametrii științifici ai interpretării orchestrale. Foarte rezumat este căutarea proporției dintre nevoia artistului de a reda un text (muzical sau literar) așa cum îl primește de la autor în paralel cu nevoia sa de a-și exprima propriile trăiri si emoții în legătură cu acel text. De a-l personaliza și impregna cu propriul “ADN”. Abordarea unei singure direcții este greșită iar polarizarea radicală este imposibilă.

De aceea e bine să înțelegem că artiștii interpreți sunt de asemenea într-un anumit procent și creatori, dar procentul rămâne deocamdată un mister până când vă voi vorbi despre Parametrii Științifici ai Interpretării.

Așadar, artistul pe care-l admirăm pe scenă balansează intre două lumi imaginare. A autorului si proprie. Lumea proprie este de asemenea o lume complexă. Trebuie să țină cont de propria capacitate intelectuală care va genera o valoare profesională, va tine cont de capacitatea emoțională și ce-a creativă. Toate trei duc către definirea valorii artistice.

Pentru că nu erau destule ingrediente am să mai adaug câteva:

Indicațiile profesorilor la începutul drumului artistic. Sunt profesori care își doresc să descopere personajul ascuns în capul studentului și sunt profesori care încearcă să modeleze studentul după chipul și asemănarea proprie. E greu de spus care e preferabil. Cred că unora dintre noi ni se potrivește o tipologie, altora cealaltă tipologie de profesor.

Concursurile și uneori olimpiadele, festivalurile sunt un mediu care ne ajută să-i  cunoaștem pe cei care au aceeași vârstă și pregătire și să învățăm comparativ într-un proces educațional nonformal.

Influențele colegilor, sunt de asemenea importante. Modele similare cu sinele pe care le tratezi cu seriozitate și vezi ce să faci pentru a crește sau ce să eviți. Începem așadar să atașăm experiență pe silueta viitorului artist. Dacă informațiile ne structurează, generează o structură a personajului sau un schelet, experiența o putem asemăna  cu mușchii, care ne pun în mișcare.

Urmează mediul în care ajungi să “joci”. Nivelul artistic al colectivului în care alegi să te integrezi, trupe independente, instituții scenice, asociații culturale, oricare ar fi ele, te influențează. Ele pot fi doar niște trepte în dezvoltarea ta artistică și umană, dar în funcție de traseul pe care îl alegi, folosind șansele sau negociindu-ți compromisurile, te transformă într-un artist și un om de o valoare cuantificabilă deja.

Regizorul, directorul, dirijorul, coregraful, scenograful și uneori chiar scenaristul, regizorul tehnic, și tot aparatul din jurul scenelor, cel financiar și juridic si tehnic, toate aceste elemente te influențează și te modifică.

– Chiar dacă totul este rezumat ca într-o listă ca de cumpărături, (ce imi cumpar pentru a deveni artist) finalul este cel mai greu de definit. Finalul acestei liste este complet necunoscut de artiști dar, cel mai necesar și dorit.  De fapt reprezintă un combustibil cu putere nucleară pentru fiecare om devenit artist și ajuns pe scenă.

La finalul acestui “lanț trofic” al dezvoltării unei personalități artistice stai TU. Cel care citești aceste rânduri și alegi să intri în sala de spectacol sau să ne urmărești în piața publică de la o terasă la umbra unei umbrele. Tu ești personajul cel mai important din viața unui artist. Chiar dacă nu te cunosc chiar de pe scenă, nu îți înțeleg perfect trăsăturile feței și nu sesizez perfect culoarea ochilor sau a bluzei, chiar dacă constant te plasezi în penumbra misterioasă generată de reflectoare, tu, cel care te uiți către scenă în acel moment ești cel mai important personaj din viața mea.

Scena nu este doar o structură de lemn și metal, înălțată din rațiuni de vizibilitate si acustice. Scena nu este un televizor căruia îi lipsește cortina de sticlă din față.

Așa cum publicul nu înțelege exact cum spectacolul sau un concertul poate să prindă viață, tot așa cu aceeași putere, artistul nu înțelege întâlnirea dintre el si public decât prin prisma unui profund sentiment de apreciere simbiotică, de curiozitate biunivocă, de dragoste reciprocă.

Magia scenei nu o dau doar cei care urcă cu emoție sau concentrare pe ea. Pentru ca magia să existe, întotdeauna e nevoie de partener. La fel ca in dragoste, chiar și cei mai narcisiști dintre noi, ca să poată experimenta iubirea au nevoie de partener, doar așa apare magia. Aceasta este vibrația sau energia care unește pentru câteva clipe cele două lumi, care în viteza străzii sau la semafor pot părea absolut insolubile,

Arta ne demonstrează tuturor că nu suntem doar niște mașinării organice care urmăresc scopuri dictate de nevoile instinctuale. Așa cum se întâmplă și în religie, arta ne plasează pe toți, cei care o prețuim sau cei care o practicăm, in lumea inefabilă a ideilor pure, la care avem acces doar după ce cu răbdare și cu deschidere, ne lăsăm inițial pradă emoțiilor apoi ne bucurăm de frumusețea structurilor deschizând drumurile rațiunii, ca ulterior să le împletim si să pășim în  cele mai frumoase și fastuoase încăperi in cele mai minunate colțuri de natură. Să pășim fiecare în interiorul sinelui. În acel loc în care nu au ajuns încă nici claxoanele și nici țipetele colegilor sau ale celor care vreodată ne-au rănit.

Spectatorul și artistul sunt atrași de această lume dublă dar unică, sala de spectacol pentru că undeva în interior, speră că vor reuși încă odată să pășească în acest palat interior, unde există frumusețe necondiționată.

Este adevărat că nu reușim să atingem reveria de fiecare dată, dar la fel de adevărat este că după ce am mușcat măcar odată acest fruct, îl vom căuta la nesfârșit până când îl vom regăsi din nou și vom merge mai departe sperând că la un moment dat fiecare experiență ne va ajuta să atingem acest miracol, iar apoi  vom spera că revelația din spectacol se va prelungi măcar pana la ieșirea din sală, sau va ține măcar toată strada și cu puțin noroc intrăm cu ea în casă.

La fel ca toate celelalte lucruri înțelegem cu toții că acest atingerea acestei stări de spirit se poate exersa. Așa cum artistul exersează pentru o performanță din ce în ce mai bună, așa și publicul exersează să își prelungească staza. Relația dintre cei doi nu este doar obligatorie ci și simbiotică. (Pandemia a demonstrat tuturor acest lucru).

Unii fără alții nu vom reuși să supraviețuim și dacă nu protejăm și salvăm această lume magică, nu va putea veni nimeni din exterior să ne sprijine să o facem, pentru că lumea acesta este undeva foarte departe în interiorul  nostru, plasată adânc, iar ca să ajungem acolo, la fel ca în basme, actorul si privitorul, precum Papagheno si Papaghena, sau Hansel si Gretel, trebuie să trecem prin multe încercări, trecem prin foc, prin lupte, trecem de ape învolburate, si furtuni catastrofale, trebuie să înfruntăm toți demonii si să depășim toate barierele, dar e bine că suntem împreună, toți in mediul adibat si cald al sălii de spectacole, unde imaginația nu are limite și civilizația atinge maxima-i forță.

Cristian Lupeș – dirijor