Există două moduri greșite de a vorbi astăzi despre Octavian Goga. Primul este să-l transformăm într-un sfânt cultural, curățat de orice vină politică. Al doilea este să-l reducem la un dosar de acuzație, ca și cum poezia, istoria, lupta națională a românilor din Transilvania și locul său în cultura română ar putea fi șterse printr-o decizie birocratică.
Cazul bustului lui Octavian Goga de la Iași, îndepărtat din zona Copou după o solicitare care a invocat legislația cunoscută public drept „Legea Vexler”, este simptomul unei probleme mai mari: statul român începe să trateze memoria culturală ca pe un inventar de obiecte suspecte. Iar episodul nu este izolat. La Sibiu, oraș legat organic de biografia lui Goga și de memoria românilor ardeleni, Sibiu Independent a relatat despre cererea de schimbare a numelui străzii Octavian Goga, un demers care mută aceeași dispută din zona monumentelor în cea a identității urbane cotidiene. Nu mai vorbim doar despre un bust retras, ci despre tentativa de a scoate numele poetului din harta vie a orașelor românești. Într-un alt articol, Sibiu Independent a consemnat și reacția lui Alexandru Chituță, care a criticat ideea eliminării numelui lui Octavian Goga din memoria publică și culturală, amintind că în Sibiu există atât Colegiul Național Octavian Goga, cât și o stradă care îi poartă numele.
Aici apare o ironie istorică pe care nicio administrație nu are voie să o ignore. Octavian Goga nu a fost condamnat în sensul legii invocate astăzi împotriva numelui său: nu există o condamnare definitivă pentru genocid, crime contra umanității sau crime de război. În schimb, Goga a fost condamnat de autoritățile austro-ungare/maghiare pentru activitatea sa publicistică și națională în apărarea românilor din Transilvania. Muzeul Național al Literaturii Române notează că, după mai multe dosare deschise între 1907 și 1909, Goga a fost condamnat la pușcărie și încarcerat la Seghedin, în 1912, în contextul militantismului său pentru drepturile românilor transilvăneni.
Istoria trebuie spusă întreagă
Octavian Goga nu poate fi scos din context. A fost poet major, voce a românilor ardeleni, membru al Academiei Române și om politic. A fost, în același timp, liderul unui guvern cu politici antisemite, într-o perioadă toxică a Europei interbelice. A spune acest lucru nu înseamnă însă că orice nume, bust, bibliotecă, colegiu sau stradă care amintește de Goga trebuie tratate automat ca apologie fascistă.
Una este condamnarea lucidă a antisemitismului politic al lui Goga. Alta este eliminarea mecanică a poetului Goga din spațiul public, fără judecată istorică, fără proporție și fără distincție între omagierea operei literare și glorificarea unei politici condamnabile.
Aici apare abuzul.
Legea nu poate înlocui discernământul
Legea nr. 241/2025 modifică OUG 31/2002 și vizează interzicerea organizațiilor, simbolurilor, materialelor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid, crime contra umanității și crime de război. Textul legal interzice acordarea sau menținerea numelor unor asemenea persoane pentru străzi, bulevarde, piețe, parcuri sau alte locuri publice.
Or, în cazul poetului Octavian Goga, problema esențială este tocmai aceasta: nu discutăm despre o condamnare penală pentru genocid, crime contra umanității sau crime de război. Discutăm despre o personalitate istorică grav controversată politic, dar care nu poate fi încadrată mecanic, prin aproximație morală, în categoria juridică a persoanelor condamnate pentru asemenea infracțiuni.
Singura condamnare certă care apasă biografic asupra lui Goga nu vine din România democratică și nici dintr-un tribunal al crimelor împotriva umanității, ci din aparatul represiv al statului austro-ungar, care l-a pedepsit pentru articolele și activismul său românesc. A folosi astăzi această biografie pentru a-l elimina din spațiul public românesc înseamnă a răsturna sensul istoriei: cel condamnat cândva pentru că a apărat românii ardeleni ajunge tratat, administrativ, ca un nume indezirabil în chiar orașele pentru a căror libertate simbolică a scris și a militat.
Dacă legea este aplicată nu după litera ei, ci după emoția, presiunea sau zelul unor grupuri de presiune, ea încetează să mai fie instrument de protecție democratică și devine instrument de epurare simbolică.
Nu orice statuie este cult. Nu orice stradă este propagandă
O societate democratică are dreptul și chiar obligația să-și reevalueze monumentele. Dar reevaluarea nu înseamnă evacuare pripită. Un bust al lui Octavian Goga poate fi contextualizat printr-o placă explicativă. O stradă care îi poartă numele poate deveni punct de plecare pentru o discuție matură despre lumina și umbra unei personalități istorice. Un colegiu sau o bibliotecă pot organiza dezbateri despre contradicția dintre opera literară și rătăcirea politică.
Ceea ce nu poate face o democrație matură este să transforme orice reper cultural incomod într-un obiect de ascuns în depozit sau într-un nume de șters de pe plăcuțele stradale.
Întrebarea corectă nu este dacă Goga a avut idei antisemite. A avut. Întrebarea corectă este dacă simpla prezență a numelui sau bustului său în spațiul public reprezintă, automat, cult fascist sau promovare a urii. Răspunsul ar trebui să fie nu, atâta timp cât memoria publică este orientată spre cultură, istorie și contextualizare, nu spre glorificarea politicii sale antisemite.
Altfel, intrăm într-o logică primejdioasă: nu mai judecăm fapte, nu mai cântărim nuanțe, nu mai separăm opera de biografie, ci aplicăm etichete totale asupra unor personalități istorice complexe.
Antisemitismul nu se combate prin amputarea culturii
Combaterea antisemitismului este necesară. România are o istorie reală, dureroasă, care nu trebuie negată. Dar tocmai pentru că subiectul este grav, el nu trebuie compromis prin excese administrative și interpretări abuzive.
A scoate bustul lui Octavian Goga din Copou sau a cere schimbarea numelui unei străzi din Sibiu nu vindecă antisemitismul. Nu educă publicul. Nu explică drama legislației antievreiești din anii ’30. Nu ajută tinerii să înțeleagă cum un mare poet poate deveni un politician periculos. Dimpotrivă, riscă să producă reacția inversă: victimizarea artificială a unor figuri istorice, radicalizarea discursului public și transformarea unei legi necesare în simbol al cenzurii.
Memoria se apără prin adevăr, nu prin depozitare. Prin educație, nu prin ștergere. Prin contextualizare, nu prin reflex administrativ.
O țară care își respectă istoria nu își ascunde contradicțiile. Le explică. Le așază în context. Le discută în școli, muzee, biblioteci și spații publice. Acolo unde există risc de confuzie, se adaugă explicație. Acolo unde există glorificare extremistă, se intervine ferm. Dar între explicație și interdicție trebuie să existe o graniță clară.
Cazul Octavian Goga arată ce se întâmplă când această graniță se pierde. O lege gândită pentru combaterea extremismului ajunge să fie invocată împotriva unei figuri literare majore, fără distincția minimă între comemorarea poetului și aprobarea politicianului antisemit.
Aceasta nu este memorie democratică. Este contabilitate ideologică.
Iar România nu are nevoie să-și golească parcurile, străzile, școlile și bibliotecile de nume incomode. Are nevoie să învețe să pună lângă ele adevărul complet.
