Într-un stat de drept, procurorii trebuie să fie ultimul refugiu al cetățeanului în fața abuzului, nu primul instrument folosit pentru a crea spectacol public. În momentul în care imaginea unei instituții precum DIICOT începe să fie asociată, în percepția publică, cu execuții mediatice înainte de existența unor hotărâri definitive, democrația începe să piardă teren.
Descinderea recentă la un ONG din Dumbrava, județul Bihor, care îngrijea persoane vârstnice, a fost prezentată pe larg în presa centrală prin prisma comunicatului DIICOT. Este firesc ca orice suspiciune privind încălcarea legii să fie verificată. Nimeni nu poate și nu trebuie să fie deasupra legii. Însă la fel de firesc este ca prezumția de nevinovăție să existe până la pronunțarea instanțelor.
În paralel cu relatările oficiale au apărut însă mii de reacții din partea oamenilor care susțin că acel centru oferea condiții bune, că beneficiarii erau îngrijiți cu respect și că familiile acestora erau mulțumite. Aceste opinii nu reprezintă probe judiciare și nu pot stabili adevărul, dar nici nu pot fi ignorate într-o societate democratică. Ele ridică întrebări legitime care merită răspunsuri, nu etichete.
Problema este însă mult mai profundă decât un singur dosar.
Statul român vorbește de ani întregi despre reforma sistemului de asistență socială și despre dezinstituționalizare. România și-a asumat prin Planul Național de Redresare și Reziliență și prin alte angajamente europene dezvoltarea serviciilor comunitare, a caselor de tip familial și a locuințelor protejate pentru persoanele cu dizabilități și pentru copiii instituționalizați. În teorie, obiectivele sunt excelente.
În practică, însă, realitatea este dură.
Nu există suficiente centre de îngrijire pentru vârstnici. Nu există suficiente centre paliative. Nu există suficiente locuințe protejate pentru persoanele cu dizabilități. Nu există suficiente servicii sociale finanțate corespunzător. Mii de familii caută cu disperare un loc unde părinții sau copiii lor să fie îngrijiți decent și constată că statul nu are soluții.
Cine acoperă acest gol uriaș?
În foarte multe cazuri, ONG-urile.
Asociații și fundații care funcționează din donații, sponsorizări și sacrificiul unor oameni care aleg să facă ceea ce autoritățile nu reușesc. De multe ori, sprijinul financiar al statului este modest sau inexistent, iar atunci când beneficiarii decedează, singurul ajutor concret primit este cel pentru înmormântare. Restul înseamnă cheltuieli, voluntariat și responsabilitate asumate de societatea civilă.
În loc să existe politici publice care să încurajeze aceste organizații, vedem adesea cum ele devin ținta unor campanii mediatice devastatoare încă din prima zi a unei anchete.
Este legitim ca procurorii să cerceteze orice suspiciune. Este obligația lor.
Dar este la fel de legitim să ne întrebăm dacă toate aceste dosare sunt comunicate public într-o manieră proporțională și echilibrată. Pentru că, indiferent care va fi verdictul peste doi, trei sau cinci ani, imaginea unei organizații poate fi distrusă în câteva ore. Iar dacă ulterior instanța stabilește că acuzațiile nu se confirmă, reputația nu mai poate fi reparată.
Acesta este unul dintre cele mai mari pericole pentru democrație: transformarea anchetei penale într-o sentință publică.
În ultimii ani am văzut prea multe exemple în care oameni achitați definitiv au rămas pentru totdeauna cu eticheta pusă în ziua perchezițiilor. Iar societatea începe să confunde comunicatul unei instituții cu adevărul judiciar.
Statul trebuie să răspundă și la o altă întrebare.
Dacă mâine toate ONG-urile care îngrijesc persoane vârstnice, persoane cu dizabilități sau copii vulnerabili și-ar închide porțile, unde ar merge acești oameni?
Există suficiente locuri în sistemul public?
Răspunsul îl cunosc foarte bine autoritățile locale, direcțiile de asistență socială și familiile care așteaptă luni sau chiar ani pentru un loc într-un centru.
Înainte de a transforma în inamici pe cei care încearcă să suplinească lipsurile statului, poate ar trebui să ne întrebăm de ce statul nu și-a îndeplinit propriile obligații.
Democrația nu înseamnă lipsa anchetelor. Dimpotrivă. Înseamnă anchete corecte, independente și lipsite de orice suspiciune de influență politică sau mediatică. Înseamnă respectarea prezumției de nevinovăție și refuzul condamnării prin comunicate de presă.
În ziua în care instituțiile de forță vor fi percepute ca arme împotriva unor oameni sau organizații incomode, iar opinia publică va fi chemată să condamne înaintea judecătorului, nu vom mai vorbi doar despre un dosar. Vom vorbi despre sănătatea democrației românești.
Iar aceasta este o problemă care îi privește pe toți cetățenii, indiferent de convingerile lor politice.
