A vrut să devină medic din clasa a VII-a, după ce și-a pierdut bunicul matern din cauza unei boli incurabile. Atunci, în fața unei suferințe pe care nu o putea opri, Victoria Bîrluțiu a înțeles ce își dorește să facă în viață: să vindece. Au urmat anii de studiu, gărzile, pacienții salvați, dar și cei pe care medicina nu i-a mai putut întoarce din drum. O viață profesională trăită intens, în care oamenii au fost puși aproape întotdeauna înaintea propriei persoane și chiar a familiei.
Astăzi, după zeci de ani petrecuți în spital și 30 de ani dedicați inclusiv formării viitorilor medici, prof. univ. dr. Victoria Bîrluțiu își dorește un singur lucru: să rămână în memoria Sibiului ca un medic bun.
Copilul care vindeca păpuși
Victoria Bîrluțiu a fost a doua fiică a unei familii de dascăli. Sora mai mare i-a fost primul model și cea alături de care și-a dorit atât de mult să meargă la școală, încât a ajuns în clasa întâi înainte de a împlini șase ani.
Copilăria sa s-a desfășurat într-un peisaj rural rămas în memorie aproape feeric. Era o lume a grădinii cu flori, a rățuștelor și puilor de găină, a părinților gospodari și a jocurilor simple. Uneori, cele două surori se jucau de-a școala. Alteori deveneau doctori pentru păpuși și le făceau injecții imaginare.
Dincolo de joacă, exista deja dorința de a fi utile, de a-i ajuta pe cei din jur.
Una dintre cele mai puternice imagini ale copilăriei este cea a mamei pregătind lecțiile pentru ziua următoare. Fetița privea cărțile și își dorea să învețe mai repede să citească, pentru a putea înțelege ce se ascundea în paginile lor.
Familia era una modestă, de intelectuali, în care educația ocupa primul loc. Corectitudinea, respectul față de oameni, indiferent de statutul social, munca și responsabilitatea erau valori firești. Copiii trebuiau să învețe, să nu dezamăgească și să obțină rezultate prin efort propriu.
„Educația a fost cea mai importantă valoare oferită acasă, creșterea în spiritul corectitudinii și respectului pentru oameni, indiferent de categoria socială. Acestea sunt valorile esențiale ale formării umane”, mărturisește Victoria Bîrluțiu.
Pierderea care i-a hotărât drumul
Primele profesoare de chimie și biologie au avut o influență importantă asupra viitorului său. Au făcut-o să îndrăgească aceste materii, iar pasiunea a continuat în anii de liceu.
Chimia organică devenise pentru ea mai mult decât o disciplină școlară. Citea tratate, rezolva probleme care depășeau programa și încerca să înțeleagă mecanismele ascunse ale vieții.
Dar hotărârea de a deveni medic nu s-a născut numai din pasiunea pentru știință. A venit și din durere.
În clasa a VII-a și-a pierdut bunicul matern, răpus de o boală incurabilă. Avea doar 14 ani și își dorea să poată face ceva. Să îl ajute. Să îl vindece. Neputința acelui moment s-a transformat într-o decizie care avea să-i marcheze întreaga existență.
„Mi-am dorit să pot să îl ajut, să pot vindeca oamenii care ar trece printr-o asemenea suferință. De atunci am știut ce vreau să fac în viață.”
Nu a existat, în realitate, un alt vis. Poate doar gândul din primii ani că ar putea deveni profesoară. Viața avea să le unească, în cele din urmă, pe amândouă: medicina și activitatea didactică desfășurată la Facultatea de Medicină din Sibiu.
Lumea cărților, înaintea gărzilor
Înainte de spitale, saloane și nopți de gardă, lumea Victoriei Bîrluțiu a fost lumea cărților. La nouă ani îl citea deja pe Jules Verne. A continuat apoi cu beletristică și literatură de specialitate. Cititul a rămas pentru ea atât o formă de cunoaștere, cât și una de relaxare.
A urmărit sportul alături de tatăl său, pasionat de tenis, handbal, volei și fotbal. A mers cu el pe stadion, iar în studenție nu lipsea de la marile meciuri din cupele europene. Teatrul, spectacolele și filmele completau o tinerețe trăită într-o perioadă în care călătoriile erau greu accesibile.
Din copilul de atunci a rămas însă ceva neschimbat: apropierea de oameni.
„Iubirea necondiționată față de oameni, empatia cu cei aflați în dificultate și în suferință, spiritul de a-i pune pe ceilalți pe primul plan și munca până la sacrificiu, atât personal, cât și familial.”
Medicina nu a fost o întâmplare
Pentru Victoria Bîrluțiu, medicina nu a fost o alegere făcută în ultimul moment. A fost un fir urmat încă din copilărie: pasiunea pentru chimie și biologie, profilul liceal ales, dorința de a înțelege boala și speranța că va putea salva oameni.
A fost o chemare, dar una susținută de foarte multă muncă.
„Dacă nu ești determinat, nu poți face nicio profesie bine. Odată ce ai luat o decizie, pentru a fi competitiv este nevoie de efort, de muncă, seriozitate și implicare.”
Familia a rămas sprijinul esențial în anii facultății. Încurajările primite în sesiune erau „gura de oxigen” a studentului aflat într-un adevărat tur de forță.
Anii de facultate au fost dominați de studiu. Nu își amintește să fi lipsit de la vreun curs, seminar sau stagiu, nici măcar atunci când era bolnavă. Studenții erau concurențiali, deoarece notele contau la repartiția ulterioară, dar și uniți. În puținele momente de respiro ieșeau împreună.
Au fost ani grei, dar au rămas printre cei mai frumoși.
În acea perioadă, investigațiile imagistice de astăzi nu existau. Ecograful era aproape un miracol tehnologic, iar diagnosticul se baza în mare măsură pe pregătirea medicului, pe observație și pe capacitatea de a lega fiecare simptom de ceea ce învățase.
Victoria Bîrluțiu nu și-a dorit doar să fie medic. Și-a dorit să fie un medic bun.
Momentul în care a știut că este medic
În perioada pregătirii în specialitate, portarul clinicii în care lucra a venit în gardă cu dureri mari de coloană. Părea, la prima vedere, un caz care putea fi pus pe seama unei afecțiuni obișnuite.
Tânăra doctoriță l-a consultat și a stabilit diagnosticul de meningită.
„Da, atunci am simțit că sunt medic”, spune Victoria Bîrluțiu.
A fost unul dintre acele momente în care anii de studiu, oboseala, teama și responsabilitatea s-au întâlnit într-o decizie corectă. Un diagnostic care putea schimba soarta unui om.
Prima gardă, primul pacient pierdut
Prima gardă a fost de Revelion, în primul an de stagiatură, la Pediatrie.
În timp ce alți oameni sărbătoreau trecerea dintre ani, în spital se stingea un copil cu leucemie acută. Fusese abandonat de familie.
A fost primul pacient care a marcat-o profund.
„A fost cel mai trist moment, în care orice supărare că faci o gardă într-o zi specială ar fi fost ridicolă.”
Contactul cu suferința umană schimbă un medic. În fața unui pacient grav, acesta caută soluții, speră până în ultima clipă și acceptă cu greu ideea unei boli incurabile. Presiunea este uriașă mai ales în primii ani și, cu atât mai mult, în fața unui eșec.
Victoria Bîrluțiu a plâns după acel copil. A mai plâns și după alți pacienți.
Nu consideră că lacrimile sunt un semn de slăbiciune. Sunt dovada că halatul nu a înlocuit omul.
„Este uman să fii empatic cu suferința oamenilor. Medicina m-a făcut mai puternică, în sensul de siguranță și încredere în decizii, dar mi-a păstrat sensibilitatea. Nu m-a dezumanizat.”
Nopțile care nu se uită
Au urmat multe gărzi grele. Copii aduși în șoc hipovolemic, cazuri de meningită și zeci de pacienți cu toxiinfecții alimentare, pentru care medicii erau chemați de acasă și se mobilizau împreună.
Dar peste toate au venit nopțile pandemiei.
Au fost nopți care au depășit tot ceea ce trăise până atunci. O perioadă în care boala, teama, izolarea și lupta pentru fiecare respirație au pus o presiune uriașă asupra personalului medical.
După mii de ore petrecute în spital, medicul începe să trăiască tot mai puțin propria viață. Pleacă acasă, dar nu lasă cazurile în salon. Se interesează de evoluția pacienților, caută soluții și analizează opțiunile terapeutice care ar mai putea salva o viață.
Bucuria vine din cazurile grave salvate.
„Nimic nu te face să te simți mai fericit decât un caz critic salvat. Este un sentiment extraordinar, de care te bucuri din plin.”
Iar după pierderi, familia este cea care îl ajută pe medic să accepte ceea ce nu a putut schimba și să o ia de la capăt. A doua zi. Cu un alt pacient și cu aceeași responsabilitate.
Sărbători în spital și momente pierdute acasă
Viața de medic înseamnă muncă sâmbăta și duminica, gărzi de Crăciun, de Paște sau de Revelion. Înseamnă copii care îl așteaptă pe Moș Crăciun ori pe Iepuraș, în timp ce mama lor îngrijește alți copii sau alți părinți într-un salon de spital.
Înseamnă, uneori, să ai propriul copil bolnav și să nu poți fi lângă el.
Victoria Bîrluțiu a trecut prin toate aceste momente. Nu le numește sacrificii, pentru că acest cuvânt ar putea însemna și regret.
Nu a regretat. Nu s-a gândit niciodată să renunțe.
Faptul că fiul său a ales același drum îi arată că a înțeles motivația mamei și toate absențele care nu au însemnat lipsă de iubire, ci datorie față de oamenii aflați în suferință.
Marele sprijin al vieții sale a fost soțul.
„Dacă îmi pare rău de ceva, este că nu am petrecut mult timp cu soțul meu, că nu am avut timp să comunicăm mai mult și să îi mulțumesc pentru tot sprijinul pe care mi l-a oferit. Se spune că în spatele unui bărbat puternic este o femeie puternică. Este valabil și invers.”
Este poate una dintre cele mai dureroase mărturisiri ale medicului care a oferit atât de mult timp pacienților, dar a rămas cu sentimentul că nu a avut suficient timp pentru omul care i-a fost alături.
Omul fără halat
Când pleacă din spital, Victoria Bîrluțiu spune că este un om normal, cu responsabilități și activități cotidiene. Este iubitoare de animale și continuă să le țină aproape.
Dar halatul nu poate fi lăsat complet în urmă. Cazurile grave o urmează, măcar prin gânduri, și dincolo de ușa spitalului.
Experiența acumulată i-a arătat cât de important este accesul rapid la diagnostic și tratament. La fel de importantă este prevenția. Multe boli pot fi descoperite în stadii incipiente, când șansele de vindecare sunt mult mai mari.
De aceea, medicul insistă asupra monitorizării anuale a stării de sănătate, chiar și atunci când omul se simte bine.
„Suferința oamenilor este și pentru noi un mod de a învăța că viața este imprevizibilă, că sănătatea nu poate fi recâștigată oricând și că, pentru a o proteja, este nevoie de prevenție.”
Educația sanitară nu este doar responsabilitatea unui anumit medic sau a unei anumite specialități. Este o misiune comună, pentru că un diagnostic pus la timp poate face diferența dintre tratament și suferință, dintre viață și moarte.
„Sper să rămân în memoria urbei ca un medic bun”
Victoria Bîrluțiu vorbește cu reținere despre succes. Nu își privește parcursul ca pe o colecție de titluri sau realizări personale, ci ca pe o viață profesională extrem de intensă.
De 30 de ani transmite generațiilor de medici experiența acumulată în spital. Se bucură atunci când întâlnește foști pacienți care au fost salvați din stări critice. Se emoționează când pacienții tratați în copilărie își amintesc cu simpatie de ea. Își privește foștii studenți deveniți medici cunoscuți în România sau în alte țări și știe că o parte din munca ei continuă prin ei.
La fel de importantă rămâne încrederea colectivului din care face parte. Nu vrea să îl dezamăgească.
După o viață în care a tratat, a vindecat, a pierdut pacienți, a plâns, a reluat lupta și a format alți medici, Victoria Bîrluțiu nu cere statui și nici cuvinte mari.
„Dacă voi simți că nu mai pot, mă voi retrage. Încă nu am simțit acest lucru.”
Iar când privește spre anii care au trecut, își rezumă întreaga carieră într-o dorință simplă, dar care spune totul despre omul din spatele halatului alb:
„Sper ca, după toți anii dedicați profesiei, să rămân în memoria urbei ca un medic bun.”
