Nicușor Dan are dreptul să fie deranjat de insulte. Are dreptul să le respingă și să le critice public. Dar când folosește autoritatea funcției pentru a îndepărta un jurnalist de la conferințele de presă, supărarea personală devine o problemă de democrație. Iar explicațiile oferite ulterior fac problema și mai vizibilă.
La conferința de presă din 10 noiembrie, președintele Nicușor Dan a anunțat că jurnalistul Ovidiu Vanghele nu va mai putea participa la conferințele sale, invocând injuriile pe care acesta i le adresase anterior. Episodul a avut loc când jurnalistul încerca să obțină un răspuns despre procurorul general. Astfel, o întrebare despre exercitarea unei funcții publice a ajuns în umbra conflictului personal dintre președinte și cel care întreba.
Aici începe derapajul. Accesul presei la președinte ajunge să depindă de aprecierea președintelui asupra celui care pune întrebările.
Nu trebuie să ne placă limbajul unui jurnalist pentru a vedea pericolul acestei decizii. Putem considera o insultă inacceptabilă și, în aceeași frază, putem considera inacceptabilă folosirea instituției prezidențiale pentru a sancționa autorul ei. Cele două judecăți sunt perfect compatibile.
Cotroceniul nu este sufrageria președintelui
La Dublin, pe 12 noiembrie, Nicușor Dan și-a apărat decizia prin demnitatea persoanei și a funcției publice. A explicat că, în calitate de om, poate refuza dialogul cu cineva care nu îl respectă.
În viața privată, argumentul este firesc. Fiecare își alege interlocutorii. La o conferință de presă prezidențială, însă, interlocutorul unui jurnalist este și titularul unei funcții încredințate prin vot. Întrebările privesc decizii care îi afectează pe cetățeni, inclusiv pe cei care nu îl plac pe președinte.
Cotroceniul nu este sufrageria celui care câștigă alegerile. Iar acreditarea de presă nu ar trebui să funcționeze ca o invitație acordată în funcție de relațiile personale.
Există o diferență esențială între reguli de desfășurare a unei conferințe, aplicate tuturor, și îndepărtarea unui jurnalist pentru ceea ce a scris anterior despre șeful statului. În primul caz, protejezi posibilitatea dialogului. În al doilea, stabilești cine mai are voie să participe la el.
Respectul pentru stat nu se obține prin eliminarea criticilor
Explicația de la Dublin a mers mai departe. Președintele a legat cazul său de respectul datorat angajaților statului și a invocat riscul ca violența verbală să alimenteze violența fizică.
Violența verbală merită discutată serios. Tocmai de aceea, ea nu poate deveni un argument suficient pentru orice restricție decisă de persoana ofensată.
Un președinte trebuie să explice de ce măsura sa este justificată, proporțională și aplicabilă după reguli clare. Invocarea profesorilor, polițiștilor sau asistenților medicali nu rezolvă această obligație. Respectul datorat lor nu poate servi drept justificare generală pentru o interdicție impusă la Cotroceni.
Mai ales că, întrebat despre politicienii care l-au atacat și pe care i-a primit totuși la consultări, Nicușor Dan a răspuns că nu ține evidența tuturor declarațiilor despre el. A explicat că citise întâmplător, în detaliu, textele lui Vanghele în contextul numirii procurorilor-șefi.
Tocmai această explicație slăbește apărarea deciziei. O regulă instituțională trebuie să fie previzibilă. Dacă sancțiunea depinde de ceea ce titularul funcției a apucat să citească, criteriul devine personal.
Răbdare pentru explicații, fermitate pentru interdicții
În aceeași conferință din 10 noiembrie, președintele a spus că raportul privind anularea alegerilor va fi făcut public, dar a evitat să mai ofere un calendar.
Publicului i se cere, așadar, să mai aștepte pentru o explicație privind un episod major al democrației românești. În schimb, în relația cu un jurnalist care l-a ofensat, președintele a găsit o soluție categorică.
Această diferență de fermitate merită criticată. Cetățenii au nevoie ca energia funcției prezidențiale să se vadă în clarificarea problemelor publice, în asumarea deciziilor și în răspunsuri verificabile.
Nicușor Dan poate explica dificultățile politice. Poate argumenta compromisurile. Poate cere timp pentru documente complexe. Dar toate acestea presupun să accepte și întrebările celor care nu sunt mulțumiți de explicațiile sale.
Mandatul primit prin vot include și această obligație incomodă.
Derapajele unui președinte trebuie numite atunci când apar. Inclusiv de către cei care l-au susținut. Mai ales de către ei, dacă vor ca sprijinul lor să însemne ceva mai mult decât fidelitate față de o persoană.
Nicușor Dan ar trebui să retragă interdicția și să accepte întrebările jurnalistului. Poate respinge insultele ferm, public și argumentat. Autoritatea funcției sale ar avea de câștigat tocmai din capacitatea de a răspunde unui critic pe care nu îl agreează.
Când funcționarii erau „cretini”
Apărarea demnității angajaților statului ar fi mai convingătoare dacă Nicușor Dan și-ar examina și propriul vocabular. În iulie 2024, pe când conducea Primăria Capitalei, folosea public termenul „cretini” pentru oameni din administrație. Ulterior, a precizat că viza un grup restrâns de funcționari despre care susținea că îi blochează activitatea. Precizarea limitează numărul celor insultați. Nu schimbă natura cuvântului.
Astăzi, președintele invocă respectul datorat angajaților statului pentru a justifica îndepărtarea unui jurnalist care l-a insultat. În 2024, propria frustrare administrativă îi permitea să recurgă la o etichetă jignitoare. Această contradicție cere o explicație.
Dacă funcția publică impune respect, obligația îl privește și pe cel care o ocupă. Un primar care consideră că este sabotat trebuie să prezinte faptele și să folosească procedurile administrative. Exact cum un președinte ofensat trebuie să răspundă fără să transforme accesul presei într-o sancțiune personală.
Altfel, principiul devine foarte comod: când Nicușor Dan insultă, este un om exasperat de sistem. Când este insultat, trebuie apărată demnitatea statului.
