Pentru medicul ortoped Mihai Roman, medicina nu a apărut în urma unei întâmplări și nici ca una dintre mai multe variante profesionale. A fost drumul firesc început într-o familie de sibieni în care educația, munca și respectul față de oameni erau trăite zilnic. Au urmat anii grei de studiu, primele gărzi, întâlnirea cu suferința reală și responsabilitatea deciziilor care pot schimba viața unui pacient.
O familie de medici și profesori din Sibiu
Mihai Roman a crescut într-o familie de oameni harnici și dedicați profesiei. Tatăl său, dr. Viorel Roman, a fost medic primar stomatolog și șef al Centrului Stomatologic, iar mama sa a fost profesoară de tehnică dentară la Liceul Sanitar.
Originile familiei reunesc două lumi transilvănene. Tatăl provenea dintr-o familie de țărani vrednici, dintr-un sat de la poalele munților, iar mama, dintr-o familie cu rădăcini în Turda, județul Cluj.
În casa lor, educația și rigoarea nu erau impuse prin reguli severe. Erau transmise prin exemplul personal al părinților.
„A fost un cămin în care educația, rigoarea și bunul-simț nu erau impuse prin reguli stricte, ci trăite zi de zi prin exemplul părinților mei. Copilăria mea s-a desfășurat într-o altă epocă, având în vedere câți ani au trecut, însă valorile au rămas neschimbate”, spune medicul Mihai Roman.
Cei doi părinți au avut roluri complementare în formarea sa. De la tatăl său a învățat devotamentul discret și responsabilitatea medicului față de pacienți. Mama a urmărit îndeaproape educația copiilor și a insistat asupra unei pregătiri complete, în care învățătura, sportul și disciplina trebuiau să se susțină reciproc.
„De la amândoi am moștenit cele mai importante valori umane, morale și familiale, care ne-au format ca oameni”, mărturisește medicul.
Modestie, rigoare și respect pentru oameni
Valorile primite în familie au rămas reperele întregului său parcurs: modestia, munca făcută din conștiință, nu pentru recunoaștere, rigoarea și respectul față de oameni, indiferent de statutul lor.
Dorința de a face ceva important în viață nu a apărut într-un moment spectaculos. S-a construit treptat, în anii de gimnaziu și de liceu, odată cu înțelegerea faptului că își dorea o profesie practică și riguroasă, prin care să poată schimba direct viața oamenilor.
Înaintea medicinei nu a existat un alt vis profesional.
„Adevărul este că nu am avut niciodată un alt vis de carieră în afară de medicină. Crescând în familia mea și având exemplul părinților, valorile care mi-au fost insuflate din copilărie m-au îndreptat firesc spre acest drum, fără să am vreun dubiu”, explică Mihai Roman.
Pasiunile sale pentru matematică, sport și natură nu au reprezentat un plan alternativ. Le-a regăsit mai târziu în ortopedie, o specialitate în care fizica, biomecanica, anatomia și redarea mișcării se întâlnesc permanent.
Primele renunțări au început încă din liceu
Alegerea medicinei se face devreme. Pentru Mihai Roman, pregătirea serioasă a început încă din clasele a X-a și a XI-a. Tot atunci au apărut și primele renunțări.
Orele de studiu au ocupat treptat locul ieșirilor cu prietenii, al sportului și al lecturilor făcute doar din plăcere. Lumea adolescentului de atunci s-a restrâns în jurul unei ținte clare: admiterea la facultate și pregătirea pentru profesia aleasă.
Sacrificiile nu au fost privite însă ca o povară, ci ca prețul necesar pentru performanță.
„Am făcut toate aceste sacrificii din dorința de a fi foarte bun în ceea ce fac, de a atinge performanța și de a ajuta cu adevărat, păstrând mereu bucuria și entuziasmul pentru drumul pe care mi l-am ales”, spune medicul.
Din copilărie și până astăzi au rămas neschimbate curiozitatea intelectuală și nevoia de perfecționare. Acestea se traduc acum prin participarea la cursuri și conferințe, dar și prin discuții profesionale permanente cu alți medici.
Medicina, o alegere fără ezitări
Pentru Mihai Roman nu a existat o bifurcație între medicină și o altă profesie. Drumul a fost unul firesc, în care logica științei s-a întâlnit cu posibilitatea de a-i ajuta direct pe oameni.
Ortopedia i-a oferit și satisfacția unui rezultat care poate fi observat relativ repede: pacientul ajunge la spital în suferință, trece printr-o intervenție, iar apoi își poate recâștiga mobilitatea.
„Nu a fost deloc o întâmplare. A fost o alegere conștientă, născută din modelul din familie, dar hrănită de ambiția mea de a face performanță într-un domeniu dificil, dar extraordinar de frumos. Dacă putem să o considerăm chemare sau nu, nu sunt eu în măsură să judec, ci mai degrabă cei care mă cunosc și, mai ales, pacienții mei”, afirmă Mihai Roman.
Părinții au reprezentat temelia începutului de drum. Ulterior, în formarea sa au intervenit profesorii, mentorii, colegii și prietenii care l-au inspirat.
În opinia sa, întâlnirea cu astfel de oameni este esențială pentru orice persoană care își dorește performanță. Pe unii îi întâlnești întâmplător. Pe alții trebuie să îi cauți până îi găsești.
Teama transformată în disciplină și muncă
Teama de eșec și momentele de îndoială au existat, ca în cazul oricărui tânăr aflat la începutul unui drum dificil. Uneori, spune medicul, muntele pe care vrei să îl cucerești pare mult prea înalt.
Diferența este făcută de felul în care omul își controlează teama și o transformă într-o sursă de energie.
„Eu am încercat întotdeauna să transform emoția în combustibil, în energie, să o transform în autodisciplină și în ore în plus de muncă”, explică Mihai Roman.
Facultatea a însemnat ani frumoși, prietenii și întâlniri cu profesori care au stimulat mințile curioase. A fost perioada în care aspirantul a început să se transforme într-un profesionist capabil să stea pe propriile picioare.
În spatele imaginii romantice a studenției s-au aflat însă un volum uriaș de informații, nopți de studiu și numeroase renunțări.
„Este o perioadă de mari privațiuni, dar care merită fiecare minut. Tot efortul acesta nu înseamnă însă nimic dacă nu se traduce în sănătate pentru pacienți”, subliniază medicul.
Timpul, cel mai mare sacrificiu
Cel mai important sacrificiu făcut pentru profesie a fost timpul. Orele care nu au mai putut fi petrecute alături de familie și prieteni, nopțile și sărbătorile trăite în spital, concediile amânate pentru cursuri și stagii de pregătire, dar și planurile personale împinse mereu pentru mai târziu.
Au existat și momente de singurătate. Mihai Roman le compară cu experiența unui alergător de cursă lungă, ale cărui frământări nu pot fi înțelese pe deplin de oamenii aflați pe margine.
„În nopțile grele de gardă sau în secundele critice din sala de operație trebuie să iei decizii majore pentru sănătatea sau viața altui om. Oricât de pregătită ar fi echipa din jurul tău, decizia finală, cumpăna dintre o cale sau alta, îți aparține în totalitate. În acele secunde de responsabilitate uriașă, ești doar tu, cu Dumnezeu și cu pacientul tău”, mărturisește medicul.
În ciuda epuizării fizice, nu s-a gândit niciodată să renunțe la medicină.
Dorința de performanță și rezultatele intervențiilor l-au făcut să continue. În ortopedie, aplicarea corectă a unei logici medicale și executarea precisă a unei operații pot reda unui om posibilitatea de a se mișca sau de a merge din nou.
„Când vezi că ceea ce faci funcționează și schimbă în bine viața cuiva, oboseala sau momentele grele trec automat pe planul secund”, spune Mihai Roman.
Momentul în care cunoștințele devin soluții
Nu a existat o singură clipă în care Mihai Roman să fi simțit brusc că este medic. A fost o transformare treptată, produsă în anii de formare și în contactul direct cu pacienții.
A început să simtă că devine cu adevărat medic atunci când a putut să ofere răspunsuri clare la întrebările oamenilor și soluții reale pentru problemele lor.
Nu mai era vorba doar despre acumularea unor informații. Era momentul în care înțelegea logica acestora și putea să le aplice eficient.
Prima gardă, la Chirurgie III din Cluj-Napoca
Prima gardă a avut loc la Clinica Chirurgie III din Cluj-Napoca. Medicul și-o amintește și acum drept un amestec de adrenalină, emoție intensă și vigilență maximă.
Teama era firească. Se afla la început și știa că nu deține încă întreaga pregătire necesară. Alături de el se aflau însă chirurgi cu experiență, la care putea apela în orice moment al zilei sau al nopții.
Sprijinul medicilor seniori a fost esențial într-o profesie în care tânărul medic descoperă repede dimensiunea reală a responsabilității sale.
Pacientul tânăr care i-a schimbat perspectiva
Primul pacient care l-a marcat profund a fost un tânăr implicat într-un accident rutier grav. Cazul i-a arătat cât de fragilă este existența și cât de repede se poate schimba viața unui om.
„Am realizat atunci cum, într-o singură secundă, se poate schimba tot parcursul unui om, cum treci de la o stare de sănătate deplină pe o masă de operație, complet dependent de alții”, își amintește Mihai Roman.
Tot atunci a înțeles povara purtată de întreaga echipă medicală. În momentele-limită, fiecare gest și fiecare decizie pot face diferența dintre o viață salvată și o tragedie.
Pentru medicul sibian, actul medical este o îmbinare rară între știință, experiență, fler și inspirația necesară pentru luarea unei decizii salvatoare.
Întâlnirea cu suferința reală
Nicio carte și niciun curs universitar nu îl pot pregăti complet pe un tânăr medic pentru primul contact cu suferința reală. Este momentul trecerii de la cazurile studiate teoretic la omul aflat în fața sa.
Medicul trebuie să învețe repede să își controleze propriile emoții. Nu din lipsă de empatie și nici din răceală, ci pentru că pacientul are nevoie de un profesionist lucid, capabil să decidă corect, nu de un om care se panichează alături de el.
Câțiva milimetri pot schimba viața unui pacient
Presiunea profesiei a crescut treptat, odată cu înțelegerea marjei foarte mici de eroare din medicină și, în special, din ortopedie.
„O abatere de doar câțiva milimetri poate face diferența între un om sănătos și unul bolnav, între viață și moarte sau între un om care merge normal și unul care va șchiopăta toată viața”, explică Mihai Roman.
Experiența l-a învățat însă și că perfecțiunea rămâne un ideal. Medicina nu poate garanta vindecarea în toate cazurile. Bolile, particularitățile organismului și variabilele fiecărui pacient pot limita rezultatul unei intervenții.
De aceea, consideră medicul, așteptările pacienților trebuie discutate sincer și așezate de la început în limitele realității.
„Datoria noastră, ca medici, rămâne aceeași: acolo unde nu putem vindeca, trebuie să aducem alinare”, spune Mihai Roman.
Pentru a rezista presiunii, un medic are nevoie de inteligență, autodisciplină, perseverență, determinare, capacitate de comunicare și dorința sinceră de a face bine. Dar medicii nu sunt roboți. Sunt oameni, cu limite, vulnerabilități și momente dificile.
Înțelegerea limitelor medicinei și ale celor care o practică poate deveni punctul de plecare al unei relații autentice, bazate pe încredere și respect reciproc între medic și pacient.
