În ultimele luni am discutat cu mulţi angajatori din judeţul Sibiu. Am auzit mereu acelaşi lucru: tot mai greu se găseşte forţă de muncă în judeţul nostru. Unii au început să aducă, de ani buni, oameni din alte judeţe, cu oferte de relocare, mai ales pentru meserii care necesită studii superioare, dar mai nou şi altele. Alţii apelează la muncitori din afara Uniunii Europene (Asia mai ales). Doar că legislaţia şi normele UE şi româneşti nu îi încurajează prea mult pe angajatori. Singurul câştig, aici, este că, cei care vin de acolo, mai au spiritul muncii. La noi a murit.
Am discutat şi cu cei care caută locuri de muncă. Fie că sunt şomeri. Fie că au deja un loc de muncă, dar vor altul. Majoritatea se uită doar la salariu. Cu cât este mai mare, este mai atractiv. Sau caută combinaţia „ideală”: salariu măricel şi muncă uşoară. Dăruirea pentru locul de muncă de care vorbeau bunicii noştri a dispărut. Sunt tot mai puţini români pasionaţi de muncă. Iar noua generaţie este un dezastru din acest punct de vedere. Majoritatea se visează cu Bentley şi milioane de euro în cont până la 30 de ani sau măcar cu o maşină second de Germania şi un apartament până la 25 de ani. Meseria nu mai este brăţară de aur, ci doar un mijloc pentru a face rost de bani. Iar schimbarea locului de muncă a devenit ceva la ordinea zilei.
Am încercat să prezint succint situaţia pieţei muncii din judeţul Sibiu privită din ambele tabere. Dacă postezi pe internet un anunţ de angajare, prima întrebare este salariul. Dacă anunţi din start salariul, îţi iei mii de înjurături. Pentru că este mic şi muncă multă. Expresii de genul „Pentru 3.000 de lei eu nu mă ridic din pat” sau „pentru 2.000 de lei să muncească m-*-” şi altele asemenea, mult mai urâte, ne arată că sunt tot mai mulţi sibieni care îşi permit să nu lucreze şi să refuze locuri de muncă.
M-am întrebat din ce se întreţin aceşti tineri care refuză locurile de muncă? Pe majoritatea îi întreţin părinţii. Cu care şi stau, mulţi dintre ei. Alţii mai învârt o mică şmecherie prin Germania ocazional sau chiar aici prin Sibiu. Cât să le ajungă de pe o zi pe alta. Există şi tineri harnici, dar tot mai puţini. Cei care se angajează astăzi la fabrica X, după 2-3 luni află că fabrica Y dă 100 de lei în plus şi fug dincolo, apoi pleacă la Z. Şi ne mai mirăm că în CV-ul multor tineri găsim în 5 ani de muncă 10 locuri unde au lucrat.
Firmele încearcă prin tot felul de mijloace să îşi ţină angajaţii care i-au format. Nu doar cu salarii şi beneficii, dar şi cu programe care să îi facă să simtă că sunt parte dintr-o mare familie a firmei. Dar toate tehnicile acestea dau randament la cei peste 50 de ani. La restul este tot mai greu. De ce? Pentru că spiritul muncii a murit. Pur şi simplu nu mai există pasiune pentru ceea ce faci, ci doar interes pentru bani. Să fie mulţi şi să fie repede.
Un prieten a încercat un exerciţiu social. A postat pe un site specializat un post disponibil la o firmă din România cu salariu 3.500 de euro pe lună în mână. Da, 3.500 de euro şi nu era post de management. Dar a pus şi condiţii. Multe condiţii. Grele condiţii. Ce credeţi? A primit mii de CV-uri, dar niciunul nu îndeplinea condiţiile. Multe nici măcar cele minimale. Pe principiul „Hai să aplic şi eu”. Dar, culmea, a primit şi mesaje urâte cu înjurături. Aceştia reclamau că are prea multe pretenţii, că sunt prea grele condiţiile. Concluzia? Vrem să muncim puţin spre deloc şi să pice banii din cer cu nemiluita. Vrem maşini scumpe şi case mari, fără să avem un strop de sudoare pe frunte. Vrem totul ACUM, fără nicio experienţă şi vechime în muncă. Ne credem toţi pricepuţi şi deştepţi, dar ne lipseşte sârguinţa şi dedicaţia pentru ceea ce facem. Asta este situaţia. Tristă. GLORIE MUNCII! (sic!)
