Pentru orice sibian cu state vechi, viaţa militară a oraşului este o componentă importantă a acestuia. Astăzi, Academia Forţelor Terestre din Sibiu a marcat 175 de ani de învăţământ militar în localitate. Dar istoria militară a Sibiului se pierde în negura timpului. Nu putem separa Sibiul de armată nici acum 300 de ani, nici astăzi.
Ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a onorat invitaţia celor de la Garnizoana Sibiu şi a fost astăzi prezent la festivităţi. Alături de el a stat primarul Astrid Fodor, apoi subprefectul Sebastian Şebu şi mai departe preşedinta Consiliului Judeţean, Daniela Cîmpean. De cealaltă parte, comandantul garnizoanei generalul Ghiţă Bârsan şi restul de militari. O aşezare firească în actualul context politic. Ministrul PSD, alături de primarul FDGR, subprefectul PSD şi mai departe liberala de la Consiliul Judeţean.
Personal, la asemenea ceas aniversar, mă aşteptam să vină premierul general Ciucă, absolvent în 1988 a unei şcoli militare din Sibiu. Dar a lipsit. A venit sociologul Dîncu, ajuns ministrul Apărării. Un paradox al gradelor şi funcţiilor.
Dar dincolo de evenimentul aniversar şi discursurile politicianiste, profit de prilej pentru a depăna câteva amintiri şi istorioare auzite din mediul militar sibian. Pentru că de Sibiu se leagă soarta ofiţerilor forţelor terestre din toată România. Aici au fost şcoliţi generaţii de ofiţeri, unii ajunşi generali, alţii prin politică, iar alţii în afaceri, după ce au renunţat la armată.
În şcoală, ca băiat, mereu aveam o problemă cu APV-iştii. Pentru cei mai tineri, aceasta era porecla ce li se dădea studenţilor militari „armată pe viaţă”. Problema era evident legată de fete. Mereu APV-iştii li se păreau acestora mai interesanţi. Uniforma era ceva sexy, iar profesia de militar şi avantajele acesteia atrăgeau multe fete.
Mai târziu, mai copt la minte, am cerut să fac armata. În perioada când toţi fugeau de stagiul obligatoriu cu tot felul de scutiri medicale, mai mult sau mai puţin reale. Am fost TR-ist. Adică „termen redus”, fiind absolvent de facultate. Armata pentru cei ca mine a fost însă o experienţă dezamăgitoare. Era perioada când armata obligatorie sucomba. Nu erau dotări, nu erau cadre dornice de muncă, nu era nimic. Era doar instituţia armatei care părea că intră în colaps. Depozite de muniţie aproape abandonate, cazărmi în ruină, dotări militare total depăşite. Astăzi, cu o forţă militară profesionistă, unităţile din Sibiu au devenit mai moderne. Dar mai este loc de multe investiţii şi dotări.
Dar am rămas şi cu amintiri amuzante din armată. Fiind detaşat la CMJ (Centrul Militar Judeţean), adică instituţia de care fugeau toţi tinerii încorporabili la vremea respectivă, aveam datoria periodic să merg pe teren pentru a „servi” chemările la oaste. Deşi eram trimis civil îmbrăcat nu reuşeam să servesc mai mult de 3-4 chemări într-un cartier. Pentru că, deşi nu erau telefoane mobile, se ducea vestea rapid între băieţii apţi de armată. Şi dispăreau subit sau erau ascunşi de părinţi. Nu mi se mai deschideau uşile, iar cei care deschideau spuneau că băiatul lor este în Germania. Scuza asta era la modă atunci.
Am rămas prieten cu mulţi ofiţeri pe care i-am cunoscut în armată. Apoi am cunoscut şi alţii pentru că nu poţi trăi şi lucra în Sibiu fără să dai de un ofiţer militar. Şi numărul acestora va creşte odată cu mutarea Comandamentului NATO pentru Europa de Sud-Est. Am remarcat, apropo de acest subiect, că deja a crescut numărul de spioni în Sibiu. Români şi nu numai. Lucru firesc în această conjunctură.
Dincolo de amintiri, Sibiul rămâne un centru militar foarte important pentru România. Unul aşezat strategic, dar cu importanţă deosebită mai ales în pregătirea ofiţerilor Armatei Române. Să trăiţi!
