Acum doi ani, ucrainenii încă se dezmeticeau din invazia fulger rusească. Au trecut doi ani și războiul nu s-a terminat, dar a lăsat zeci de mii de morți și răniți și milioane de refugiați. Plus distrugeri masive în întreaga Ucraină. Și la Sibiu au ajuns ucraineni. Mai ales femei și copii. Unii le-au oferit ajutor și speranță. Alții doar ură. La doi ani au rămas mai puțini. Mulți au plecat spre alte țări sau sunt pe undeva prin Ucraina, încercând se își refacă viața. Alții au ales Sibiul până la sfârșitul războiului. Sfârșit care nu mai vine….
Ceea ce rușii conduși de Putin credeau că vor rezolva în maxim 3 săptămâni, adică anexarea Ucrainei la mama Rusia, nu s-a întâmplat nici astăzi. Sunt teritorii ocupate, puține. Dar sunt în continuare lupte grele care lasă sechele umane și materiale.
Am văzut multe fotografii, video, am citit relatări ale martorilor, dar am ales, de la început, să mă implic pentru a sprijini refugiații. Am făcut-o ca individ, personal, dar și printr-o fundație. Ajutorul oferit de noi a fost ca o grăunță de nisip într-o dună din deșert. Au fost și alții care au ajutat mai mult sau mai puțin.
Din păcate, eforturile financiare, materiale și umane nu pot fi infinite. Treptat a trebuit să reducem ajutorul oferit din privat, mai ales că Statul Român nu a prea contribuit. Ajutoarele oferite o perioadă de stat, veneau, de fapt, de la Uniunea Europeană. Dar cu Statul Român ne-am obișnuit.
În primele luni de război a fost o emulație națională pro-refugiați ucraineni. Oameni din toată țara ajutau. Nu toți, dar mulți. Am zeci de povești trăite de mine în aceste acțiuni de ajutor. Toate frumoase cu oameni frumoși. Una merită amintită ca exemplu. Eram cu doi copii mici și o mamă ucraineni în mall să le cumpăr haine. De strictă necesitate, pentru că tocmai au ajuns în Sibiu, i-am cazat, dar nu aveau nimic la ei. Au plecat în fugă din calea bombelor. Pe când alegeam noi hainele și mama copiilor refuza mereu și spunea că e prea scump sau că sunt prea multe, cu o reală modestie, o femeia care era și ea la cumpărături m-a abordat: Sunt ucraineni? Da, i-am spus, timid știind că unii nu prea suportau refugiații… Femeia mi-a întins 100 de lei să le iau și din partea ei haine. Și a plecat. Noroc că nu ne-a văzut vreun organ al statului român că ne impozita sau te miri ce ne făcea. Dar gestul femeii, simplu, direct și fără formalism a fost o dovadă de sinceritate și bună credință. Și multă empatie.
Exemplele pozitive în primul an de război au fost peste tot. Apoi, treptat, a crescut ura. Români care priveau cu pizmă la refugiații ucraineni că primeau ajutoare și ei nu primeau. Români apți de muncă, dar mai pasionați de internet și băutură decât de un serviciu. Români ratați, cum are orice nație, dar deveniți masă de manevră a extremiștilor. Povești cu ei nu spun, deși am. Pentru că nu merită.
Deși eforturile noastre au scăzut în timp, apoi au devenit ocazionale și cu puțini refugiați, de la zilnice cu mulți. Unii ucraineni au ales să plece înapoi, alții au luat drumul Occidentului. Cei rămași aici lucrează și își câștigă traiul cum pot. S-au integrat în comunitate. Dar sunt tot străini plecați de nevoie din propria casă. Unde ar vrea să se întoarcă, dacă nu ar mai fi bombe și gloanțe să le șuiere pe la urechi.
Războiul va mai dura. Analiștii prevăd chiar și ani că va continua. Am văzut multe femei plângând în acești ultimi doi ani. Mulți copii inocenți care nu prea pricepeau ce e cu plecarea asta de acasă întro vacanță aiurea pe termen lung. Copii care întrebau unde le este tatăl. Unii îi mai vedeau prin telefon pe video conversații. La alțiii, mamele le spuneau plângâng că tata nu are telefon… că nu are semnal sau curent. Dar de fapt, tata era căzut pe front.
Am cunoscut și parveniți ai Ucrainei. Ca și ai noștri. Mai ales din Kiev. Un fel de bucureșteni cu mașini scumpe și mulți bani care au fugit din Ucraina cu averea la purtător și s-au refugiat și în România. Au venit și tații în aceste cazuri pentru că și-au permis șpaga la graniță și așa au fugit de război. Nu sunt mulți, dar există. Dar nu am crezut că merită toți refugiații să fie tratați urât pentru unii ca aceia.
Adevărații refugiați, cei care au fugit fără nimic la ei sau cu puțin erau din clasa de jos și de mijloc. Oameni care aveau o mașină, o casă sau un apartament. Oameni care munceau de dimineața până seara pentru traiul lor. Oameni simpli, harnici și onești. Ucraineni.
