EDITORIAL: Lacrimi de mamă

Știri din Județ

Rar îmi este dat să îmi exprim public emoţiile. Sau să plâng. Dar ceea ce se întâmplă de o lună de zile în Ucraina îmi sfâşie inima. Drama mamelor şi copiilor, care fug din calea războiului şi prin ţara noastră, te răscoleşte. Cum poţi alina durerea unei mame care plânge?

Dincolo de a fi jurnalist sunt om. De ani de zile mă implic în domeniul social. Firesc, m-am alăturat românilor dornici să ajute refugiaţii din Ucraina. La început pragmatic, cu abilităţi de organizare. Dar am descoperit durerea acestor oameni şi dragostea românilor implicaţi în ajutorul lor.

Nu dezbat acum implicarea instituţiilor statului. De la ele, eu, nu mă aştept la prea multe lucruri. M-am obişnuit, doar sunt român. Dar oamenii de bine din judeţul Sibiu, dincolo de religie, etnie sau orientare politică şi-au dat mâna şi au ajutat. Fiecare cum a putut. Fie că merg la graniţă sau chiar în Ucraina cu ajutoare. Fie că strâng donaţii şi le oferă aici ucrainenilor. Sau cei care cazează refugiaţi. Toţi vor să ajute semenii lor. Şi fiecare o face sacrificând timp, energie, bani şi multe emoţii.

Am văzut bucuria copiilor ucraineni de a se da pe leagăn. Un joc “normal” de care au fost privaţi în ultimele săptămâni. Mulţi sunt pe drumuri de zile bune până găsesc un refugiu. Unii rămân în România, chiar şi în judeţul Sibiu numărul lor creşte, de la o zi la alta. Alţii doar tranzitează spre Occident zona noastră şi se bucură de ajutorul primit aici.

Fiecare gest contează. Şi am văzut şi aflat de multe astfel de gesturi. Sunt oameni şi firme care pun la bătaie camioane, tone de ajutoare sau resurse. Dar apreciez mult şi cei care fac micile gesturi. Pentru că micile gesturi, de la mulţi oameni, fac diferenţa.

Dar toate ajutoarele oferite ucrainenilor pot doar asigura un cadru de normalitate. Însă rămân emoţiile. Lacrimile unei mame când vorbeşte despre casa ei, la care vrea să se întoarcă. Jena de a primi mâncare sau haine ori jucării pentru că au plecat doar cu o valiză. Când văd reacţia lor îmi amintesc că, acum o lună de zile, oamenii aceştia aveau casă, serviciu, maşină, o viaţă normală. Şi acum au pierdut tot.

Mulţi nu au pierdut însă speranţa. Printre lacrimile unei mame regăsesc mereu aceleaşi cuvinte: războiul se termină repede şi mergem la noi, acasă. Pragmatic fiind, am greşit uneori şi am spus că războiul va dura poate foarte mult şi …. cine ştie ce se va alege de “acasă”. Apoi am înţeles că oamenii aceştia au nevoie de speranţă. Şi multă dragoste. Dragoste pe care românii o pot oferi. Cu un mic ajutor material sau financiar, dar şi cu o îmbrăţişare. Pentru că de asta au nevoie. Cu dragoste şi speranţă, poţi şterge lacrimile unei mame.

- Advertisement -spot_img

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisement -spot_img

Ultimele Știri