Un gând cuminte adresat unui Om drag inimilor noastre
Respectiv: preotului și universitarului Constantin Necula, pro-decanul prestigioasei Facultăți de Teologie Ortodoxă „Sf. Ierarh Andrei Şaguna”, din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, cu ocazia împlinirii, luni, 19 iulie 2021, a tinerei sale vârste de 51 de ani. Aşadar, evenimentul aniversar se petrecea în vremea de acum a anotimpului văratic al începutului secerişului holdelor grânelor transilvane. O preocupare a ţăranului român mereu prefaţată de marea sărbătoare creştină a întregii ţări: cea a Sfântului şi Slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul. Iar cum într-o atât de fericită împrejurare, scriitura gazetărească nu îşi prea găseşte cel mai nimerit loc, îmi propun să le ofer numeroşilor săi admiratori plăcerea lecturării unora dintre mărturisirile şi învăţăturile sale, gândite, spuse sau scrise. Cu precizarea că semnatarul acestei consemnări gazetăreşti îşi exprimă cuvenitele scuze pentru eventualele omisiuni.
Aşadar, luaţi aminte şi ţineţi minte:
”Toate dorinţele călătoresc, însă nu toate ajung la destinaţie”; ”S-a ajuns ca oricine să spună orice cu ură despre oricine”; ”Trebuie să renaştem nădădejdea că întunericul nu poate învinge lumina”; ”Maica Domnului umple lumea cu inocenţa ei luminoasă”; „Astăzi nu iubim aşa cum iubeau bunicii noştri, care se căsătoreau devreme, făceau copii, îi creşteau, pregăteau moştenire şi căutau să îmbătrânească înconjuraţi de cât mai mulţi nepoţi”; ”Copiii sunt un sector asumat. Nu pot fi obiectul, ci subiectul unei strategii educaţionale (…) Copiii au devenit mai dependenţi de curent electric pentru iPhone decât de tata şi mama. Tăiaţi curentul şi luaţi-vă copiii de mână”.
La festivitatea lansării cărţii de poveşti „Ogorul cu îngeri”, amintitul preot și universitar, braşovean prin naştere şi sibian prin adopţie, oferea auditorului câteva constatări, desprinse din actualitatea imediată a vieţii în familie, cum ar fi: „Trăim într-o lume în care ecranul pare să îngenuncheze cartea şi în care touchscreen-ul tinde să umilească răsfoitul paginii. Citiţi copiilor poveşti, chiar de-s adolescenţi. Poveşti de citit seara, înainte de culcare. Ei sunt sensul propriei voastre poveşti de viaţă. Nu-i pierdeţi „din public” nici pe adolescenţi. Ei doar se prefac că nu le pasă. În fapt, le e dor de o îmbrăţişare. Uneori se prefac sau se ruşinează zicând că nu au nevoie de aşa ceva. Faceţi-o noaptea. Să nu le tulburăm minunata lor îngâmfare de a fi tineri”.
Alte câteva gânduri, în acelaşi context al subiectului: „Multe şi felurite sunt meseriile şi îndeletnicirile oamenilor, însă cea mai veche dintre toate a fost, este şi va fi meseria de părinte de copii şi de bunic de nepoţi şi nepoate. Odată începută ea nu se sfârşeşte niciodată. Cu ea nu-ţi iei nici concediu de odihnă şi nici concediu medical. Iar pentru asta nu eşti răsplătit cu salariu, ci cu infinite bucurii şi griji, perioada proverbialilor „cei şapte ani de acasă” prelungindu-se până dincolo de bătrâneţea părinţilor de copii şi bunicilor de nepoţi şi nepoate. Cei care mereu sunt autodidacţi, pentru că doar viaţa îi învaţă să fie ceea ce sunt. Tot aşa cum nici o lege din lumea asta, în afară de religie, nu ne învaţă să ne iubim unii pe alţii. Ca urmare, cea mai veche, cea mai complexă, cea mai grea şi frumoasă profesie a omului rămâne profesia de părinţi de copii şi de bunici-sfătuitori şi ocrotitori pentru nepoţi şi nepoate”; „Spuneţi-le copiilor noştri că Liviu Rebreanu a scris întâi în maghiară, copiii învăţau limba română ca o limbă alternativă la propria cultură, ca şi când ar fi fost din alt neam decât cel din care fac parte.”; ”Prima boală în România unită a fost să punem neprofesionişti în funcţii de făcători de minuni şi nu au ieşit minunile”; „Hristos Domnul e mereu punctual la întâlnirea cu umanitatea, cu noi. Cu fiecare dintre noi în parte şi cu noi, toţi, laolaltă”; „Creştinismul nu are voie să-şi piardă blândeţea şi cuminţenia, nu are voie să jignească ori să rănească pe cel pe care îl socoteşte în afara normei sale morale, dar nici să admită drept moral imoralitatea, cultura gestului anti-evanghelic”; ”Poate nu am mâncat cele mai alese bucate, dar am citit cele mai frumoase cărţi”; „Am cunoscut, inclusiv în mine, oameni care caută ce n-au pierdut”; „Libertatea este darul lui Dumnezeu. Nici o libertate adevărată nu există fără reguli”; „Suntem slabi cu duşmanii slabi”; „A împinge greutăţile de pe sufletele oamenilor spre Dumnezeu”; „Biserica ştie însă că veşnic este numai cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi”; „Ortodoxia nu este pentru temători”; „Cei mai dragi sunt criticii mei care au dreptate”; „Din neliniştea neliniştită şi revolta lucidă încercăm să ne „odihnim” de greutatea vieţii acestei lumi răzgândită în care ne zbatem”; „Dumnezeu este o prezenţă şi când pare absent. Domnul se roagă pentru Ucenicii Săi, nu pentru Lume. Confundăm rugăminţile cu rugăciunile şi planurile personale încercăm să le impunem lui Dumnezeu ca soluţii”. Și câteva gânduri personale, precum nişte simbolice cadouri omagiale adresate în dar părintelui Constantin Necula, la ceasul-aniversar al vârstei sale: Nu vi se pare că cel mai frumos şi surprinzător de plăcut Iconostas Bisericesc a fost, este şi va fi, cât în lume va dăinui românismul, înaltul Cerului Înstelat. Dacă-i un adevăr de necontestat (practic şi ştiinţific) cum că tot ce-i rod al pământului, a avut cândva o floare, atunci cum ne explicăm faptul că omul, în nesăbuinţa lui, aşează în glastra camerei sale de odihnă, de linişte şi de meditaţie cea mai frumoasă floare tăiată din grădina casei sale cu mâna lui netremurândă, nici de mila inimii sale de Om Viu şi nici de Dumnezeiasca frică!?
Pont Euxin – Ovidius şi Eminescu
Se povesteşte cum că cu peste 2000 de ani în urmă, atunci când puţinii locuitori ai planetei Pământ măsurau trecerea diurnă a timpului după poziţionarea aştrilor pe nemărginita boltă senină a Cerului, iar Marea Neagră era ca şi acuma: când prea învolburată, când prea liniştită, în micul port al cetății Tomisului antic sosea un vaporaş care îşi avea pânzele umflate de puterea vântului şi de înălţimea valurilor. Lângă ostaşii romani îmbrăcaţi în zale stătea un tânăr şi foarte chipeş oştean. După vorbă, ca şi după port nu părea a fi un pământean oarecare, ci unul de frunte. Curând, însă, localnicii (în marea lor majoritate băştinaşi geto-daci şi colonişti atenieni) aveau să se convingă de permanentele stihuri triste şi iubiri platonice ale noului venit, în vreme ce frumoasele dobrogence nu încetau în a se întreba mirate: Cine să fie oare acel chipeş tânăr, cu părul blond cârlionţat? La început, neştiind nici că era un foarte distins poet latin al vestitei şi mult temutei Rome şi nici că purta numele de Publius Ovidius Naso (n. ?-d.17 noiembrie î.Hr). Şi cu toate că din acel îndepărtat an, de dinaintea naşterii lui Hristos, a trecut atâta amar de vreme, constănţenii-dobrogeni nu l-au dat uitări nici pe distinsul lor oaspete tare străin de acele locuri şi nici pe al lor mult îndrăgit poet Mihai Eminescu (1850-1889). Cel care, spre sfârşitul scurtei sale vieţi a lăsat, nu numai în manuscris dar şi tipărită pe hârtie velină, o fierbinte şi omenească dorinţă versificată, transferată în cântec romanţat: „Mai am un singur dor,/În liniştea serii/Să mă lăsaţi să mor/La marginea mării(…)
Ca urmare, merită consemnat adevărul cum că după trecerea a 132 de ani de la moartea poetului naţional dorinţa lui testamentar-autobiografică şi lirică nu a fost îndeplinită de uitucii şi numeroşii lui epigoni! Cu toate că ar fi putut-o face printr-un mormânt simbolic, nederanjându-i somnul lin din Cimitirul Bellu al Bucureştiului. Bine că măcar s-au învredinicit să-i dăltuiască chipul frumos, cu fruntea-i gânditoare, într-o foarte izbutită operă de artă, semnată de sculptorul român Oscar Han (1891-1952). Cel care a avut fericita inspiraţie de a adăuga, discret, pe soclul acelui bust, chipul stilizat al unei prea frumoase şi puţin ştiute femei, dar care pentru cunoscători reproduce perfect trăsăturile gingaşe ale feţei talentatei poete năsăudence, Veronica Micle (1850-1889). Cea care a fost eterna muză de inspiraţie poetică şi de suferinţă din dragoste a lui Eminescu. Cu precizarea că acea izbutită lucare de artă plastică sculpturală avea să fie dezvelită şi sfinţită, pe faleza din faţa cazinoului constănţean, în luna august a anului 1934. Evenimentul cultural-eminescian petrecându-se curând după ce Academia Română, împreună cu Uniunea Scriitorilor, comemorau 45 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle.
Revenind la poetul latin Ovidius, exilat pe malul nordic îndepărtat al Mării Negre, de mai mari diriguitori ai Romei Antice, vom spune că statuia acestuia aparţine sculptorului italian Ettore Ferrari (1845-1929) şi că a fost dezvelită în anul 1887. Locul de expunere pietonală fiind Piaţa Centrală a Constanţei. Pe soclul său stau încrustate în marmoră următoarele pilduitoare cuvinte: „Sub această piatră zace Ovidius, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,/ O, tu ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Aşadar, nu-i de mirare că atât bustul lui Eminescu cât şi statuia lui Ovidius sunt nu numai două plăcute şi simbolice alăturări poetice dar şi tot atâtea puncte de atracţie turistică. Şi nu numai pentru constănţenii-dobrogeni dar şi pentru sutele de mii de oaspeţi estivali ai litoralului românesc, încântaţi că de pe acele socluri cei doi îşi poartă privirea până hăăăt departe, în zare, contemplând când învolburata când liniştita Mare, cu ale sale ape mişcătoare.
Laudă trudei şi înţelepciunii bătrânului ţăran român
Cel care poate fi oricare vrednic ţăran din oricare sat de pe rotundul ţării! Numai că, în neastâmpărul căutărilor mele, pe unul dintre ei l-am găsit în Alţâna, aşezare din lunga vale sibiană a Hârtibaciului, ţinut mândru din care şi eu mă trag, prin părinţi şi străbunii mei înaintaşi. Iar acel bâtrânel, cu numele de Ion, era un tare vrednic şi priceput plugar, frumos şi îngrijit îmbrăcat în straie româneşti chiar şi atunci când lucra în câmp şi în gospodăria casei sale părinteşti! Era acel Om pe care îl auzeai văitându-se, iarna, că îl dor mâinile de atâta nemuncă! Şi m-am întrebat, de ce? De ce adevăratul ţăran român, obligat să „trândăvească” pe lângă treburile casei şi gospodăriei sale, este necăjit când îi lipseşte truda câmpului! Şi m-am trezit că nu eu, domnul-gazetar de la oraş, răspunde acelei întrebări, ci ţăranul-plugar din mine. Cel care îşi aminteşte că a deprins (de musai ca de voie bună), încă de mic copil, să înjuge bivolii la car şi la rotilele plugului; să are pământul şi să semene boabele grâului din căuşul palmelor sale micuțe; să secere şi să strângă snopii de grâu în clăi și stoguri; să care în şură paiele și pleava din „gura” batozei de treierat; să căpălească și să rărească cucuruzul; să împrăştie şi să usuce brezdele din urma cosaşilor; să taie și să despice cu securea uscăturile din întunecata pădure „Fetea”; să scoată apa cu găleata din adâncul fântânei cu cumpănă; să hrănească şi să adape bivolii din grajduri și porcii din cotețe; să aţâţe cu surcele focul din vatra cuptorului şi să bată de coajă pâinile rumene; să strângă în coșurile de nuiele poamele dulci şi aromate ale toamnelor; să ajute la storsul mustului strugurilor, merelor şi perelor; să guste dacă sunt bune țuica și vinul; să învețe a cânta cântările bisericești și colindele de Crăciun, dar și să rostească la școală rugăciunile.
Revenind la povestea cu vrednicul şi înţeleptul ţăran alțânărean Ion, care se vaita că iarna îl dor mâinile de atâta nemuncă, am să vă spun că nimeni altul decât el era cel mai îndreptăţit să facă dreapta judecată între munca ca muncă şi truda ca trudă de a lucra cu braţele pământul lui deluros, lutos şi nisipos! Îndeletniciri grele, dar care îți dau dulceața roadelor pământului. Bogate sau sărace, recoltele câmpurilor sunt determinate atât de hărnicia şi priceperea țăranului, cât și de starea vremii şi a vremurilor! De aceea întreaga lui trudă este dureros de plăcută!
Odă amintirilor mele dragi
Ce dor mi-a fost Doamne să mă întorc în satul meu cu oameni buni, bătrâni şi faini; cu casele și gospodăriile sale presărate printre dealuri şi coline; să trec pragul vechii case părinteşti şi să caut, prin lentila-mi ochelarilor, pozele cu chipurile bunilor mei părinți și bunici atârnate sub Icoana Maicii Precestei cu Fiul Iisus în brațe. Înadins să-i caut şi să-i găsesc dormind odihnitor în cimitirul de lângă bătrâna bisericuţă de pe dealul cu meri şi peri. La căpătâiul lor să las o lacrimă fierbinte şi să aştern pe mormânt regretele mele luminate de făclia unei lumânări aprinse lângă Sfânta Cruce. Să mă podidească plânsul dorului de părinţi, de casa copilăriei şi de satul meu natal! Să rătăcesc în neştire pe uliţele lui şi să întârziu la vorbe înţelepte cu bătrânii care îmi ies în cale. Să le readuc aminte că sunt fiul rătăcitor al Onului și Victoriței din ”Casa de pe Deal, cu vechi și dragi amintiri”. Să-i las să se minuneze cât de mare domn cu multă carte am ajuns şi cât de bine seamăn la chip cu frumoasa şi prea buna mea mamă, iar la vorbă și în glas cu vrednicul meu tată, meşter plugar și cantor la biserica în care, copil fiind, băteam toaca cu ciocănelele în „Lemnele cântătoare ale Cerului”. Să le promit că revin curând şi pentru totdeauna în satul lor drag şi al meu. Că am să dreg ţigla scorojită de pe casă, scândurile gardului îmbătrânit şi caferii şurei, gârboviţi de poverile anilor. Că în sfintele duminici şi în sărbătorile creştine o să mă aşez smerit, împreună cu soţia, în strana moştenită de la credincioşii mei părinţi, ascultând cuminte învăţătura predicilor şi rugăciunilor tânărului preot al satului, fiul unui nepot de-al meu. Că am să revin la ei, de acolo de unde am rătăcit prin lumea largă! Pentru că oricât de bogat ai fi în îndepărtata şi recea străinătate, nicăieri nu-i mai bine ca ACASĂ! Şi niciodată nu-i prea târziu să te reîntorci acolo de unde ai plecat în anii tinereţei! Adică la ai tăi. Ooameni omenoși. De suflet. De credinţă. De limbă. De neam. De cântec popular. De mândre straie româneşti! Sunt multe țări în lume. Patrie, numai una! Epilog: Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi adevăratul plugar român, atâta vreme cât el munceşte şi trăieşte pe acest pământ: gospodar harnic şi truditor pe pământul neamului său românesc, în a cărui glie străbună îşi va găsi şi veşnica sa odihnă! Şi atunci, la fel ca şi acum, va avea obrajii înnegriţi de arşiţa soarelui; zbârciţi de necazuri, de griji și nevoi. De tăcutele dureri ale trupului! Palmele mânilor sale bătătorite de coarnele plugului și de cozile din lemn ale coaselor, sapelor, greblelor, furcilor, măturoaielor și securilor! El știe mai bine ca oricine că Omul poate muri de moarte bună, de moarte rea, de bucurie, de moarte violentă, de moarte fulgerătoare, de oftică, de teamă, de disperare, de inimă rea, de boală, de singurătate, de uitare, de nepăsare.
Lingvistul-academician Alexandru Graur
Mai întâi de toate voi declara, în scris, că distinsul om de cultură era tatăl fostului comentator sportiv de televiziune, stimatul coleg în ale jurnalismului, Dumitru Graur. De asemenea, că reputatul om de ştiinţă se năştea şi murea în aceeaşi zi şi lună: 9 iulie. Evident, că în ani diferiţi: 1900, la Botoşani şi respectiv, 1988, la Bucureşti. Ceea ce înseamnă că moare în chiar ziua împlinirii vârstei de 88. Ca urmare, vineri, 9 iulie 2021, se împlineau 121 de la naştere şi 33 de ani de la moartea sa. Şi cine oare, dintre mai vârstinicii ascultători de Radio România (unde eu slujesc de mai bine de 67 de ani), nu îşi mai amintesc de instructiva şi plăcuta (la auzul urechilor nesurde) rubrică permanentă „Limba noastră”, realizată de domnia sa! Tot la fel şi cititorii de carte, compusă şi recompusă cu mintea trează şi deşteaptă, scrisă cu peniţa înmuiată în călimara cu cerneală şi tipărită pe hârtie! Să amintim doar câteva dintre cele mai populare „produse” ale tiparului, purtând semnătura celui care a fost student şi doctorant eminent al prestigioasei Universităţi „Sorbona” din Paris, între anii 1924-1929: „Dicţionar de cuvinte călătoare”, „Capcanele” limbii române”, „Cuvinte înrudite”, „Dicţionar al greşelilor de limbă” şi „Lingvistica pe înţelesul tuturor”. Iată cum un om cuminte şi cu multă minte a încercat să ne înveţe cum să vorbim frumos şi să scriem corect în limba noastră dulce ”ca un fagure de miere”! Iar dacă bunul Dumnezeu nu ni-l trimitea pe Pământul Vechii Dacii pe măritul Eminescu, cu a lui scriere melodioasă şi inventivă, nici academicenii, nici dascălii şi nici elevii lor nu rosteau acum atât de plastic cuvintele plăcute cât şi cele spuse şi scrise cu răutatea din născare a multora dintre epigonii săi! Aşadar, să îl preaslăvim pe cel care cântă şi ne încântă cu a lui poezie sfântă şi doinită! Iar regretatului academician, Alexandru Graur, să-i dorim som odihnitor în înalta împărăţie a cerurilor!
Sibiu, iulie 2021 Ioan Vulcan-Agniteanul
